Zaharia Stancu

\"Toti iubim. Toti purtam in inimile noastre florile iubirii, si mai pe urma, dupa ce iubirile au murit, in aceleasi inimi purtam cenusa iubirilor.

Batalia s-a sfârsit, soldatul ramas pitulat într-o masca Undeva departe pamântul geme Gata sa urle, gata sa nasca. Deasupra cerul gol si

Odată am ucis o vrabia Am tras cu praștia-n ea și am lovit-o Pe urmă o zi Și-o noapte întreagă Am tot plâns-o și am tot jelit-o Nu m-a bătut

Copacii, prea negri, ne ies in drum. Umbrele lor clatinate sunt fum. O spaima tacuta ne-nvaluie rea. Poate vantul ne poarta prin lume ori poate

Ast’ noapte-am fost pe câmpuri cu visele duium Și nu m-am întâlnit, prin flori, cu nici un duh, Dar am simțit salcâmii cădelnițând parfum Și

Unii-mi spun ca esti inca frumoasa Eu nu te mai vad azi in nici-un fel Altadata vietuiam in coliba Si visam ca traim in castel Poti sa ma duci

Privești: prin lanurile verzi se pierde Un fir de vânt și-o dungă de lăcustă Și ierburile prind ca să-ți dezmierde Picioarele și tivul de la

Mi-ești atât de aproape și totuși Atât de departe, atât de departe! Nu ne desparte Decât iazul cu lotuși. Numai iazul cu lotuși al cerului ne

Amurgul se întoarce Amurgul se întoarce cu zvonuri largi de clopot Și clatină’n grădini măslini cu roade sfinte, Se schimbă vorba noastră

Când ai trecut Florile și-au întins gurile, ochii, Pentru sărut. Plopii-au băut Fumul sălciu al zării. Înalți se clatină la marginea

Eu sunt soarele tău și fără mine Tu nu poți să trăiești. Eu sunt aerul tău și fără mine Tu nu poți să trăiești. Eu sunt apa ta și fără mine Tu

Luna cu cerc roșu, cireșii Copleșiți în fum alb - și noi doi. Seara cu cirezi se-ntorcea De la țărmul apusului roșu. Luna cu cerc roșu, - și

(...) Poate stelele sunt flori, numai flori, Pe care nimeni nu le rupe, Ori poate sunt fructe prea coapte, mustoase, gustoase Și-așteaptă

Departe, departe cade amurgul, Vânăt păun cu penele veștede. Ploaia de cenușă a nopții Ne va cădea peste creștete. Poate se vor aprinde

Inima mea e plină de vis și de iubire, Cum e încărcat de flori un ram de măr în mai, Un ram cu candeli albe pufoase, unde vin Albinele s-adune

Tu, nor de vară , rumen, belșug de-argint și apă, Ce treci prin slăvi de vis ca o năframă fină, Cum stau trudit și singur încovoiat pe

Când nici luceferii nu sunt eterni Ce rost are cuvântul \"întotdeauna\"? Trecem ca șipotul vântului, Putrezim ca firele ierburilor. În corola

Cirezi blajine pasc trifoiști lângă ape Și-și nalță în văzduh, cu muget , botul ud Când, seara te presimt plutind sfios pe aproape, Când pașii

Tristețea ce-mi răsare în inimă amurg, Când apele sunt albe sau galbene ca norii, De nu va mai fi vorba ta blândă s-o alunge, Eu veșnic voi fi

Eu sunt soarele tau si fara mine Tu nu poti sa traiesti. Eu sunt aerul tau si fara mine Tu nu poti sa traiesti. Eu sunt apa ta si fara mine Tu

Aurul toamnei căzut în noroi Îl zdrobim în călcâie, în tălpi Þinem pe umeri ca niște stâlpi Zările vinete amândoi. Sângele ni-l adună

Soarele a căzut în panere, Albastru, violet, auriu, Soarele dealurilor mele, Soarele dulce pe care îl știu. Strugurii mei, luminile mele, Mor

Am ridicat spre cer împreunate mâini, Și Dumnezeu în noapte mi-a fost atât de aproape, Că slava i-am cules-o în ulcioare, din fântâni, Și i-am

O toacă sună-n soare, și inima îmi bate Asemeni unui clopot de bronz străvechi ce-ar vrea Să stingă plânsu-amar al lumii întristate Cu dangătu-i

Am prins în mâini , în zori, o stea care cădea, Să nu lovească-n aripi, în aer o albină Ce se-ntorcea grăbită, în zor, cu cofa grea, Către prisaca

Spre ziuă , stele-n roi s-au năruit în munte Ca să le prindă-n ramuri și-n coarne brazi și cerbi Ori ca să nu lovească-n somn gâzele mărunte Și

Te-aștepta căsuța în lumină Să-i aduci în dar un fir de glas, Drumul ca să-ți șerpuie sub pas Și hamacul ca să-ți dea hodină. Ai venit din

Dac-ai veni-n grădină, ți-aș arăta în zori Albinele cum se roagă smerite și se închină Pe fiecare dintre sălbaticele flori, Ca-ntr-o bisericuță de

Visez: în miez de codru, lângă izvoare melci, Și cer căzut prin ramuri cu soarele-n amiază, Lung părul inelat șă ți-l desprind din spelci Când

Cicorile culese de tine în mănunchi, Umblând pe malul gârlei, le-am aruncat pe ape Și-am stat lângă o rugioară de ceară în genunchi, Să-i scutur

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut, Totul trece ca o trombă de nori, Vine vântul și o destramă, Vântul care scutură flori. Nu te-ntrista

N-am să vă spun pe cine-am iubit, dar am iubit, N-am să vă spun pe cine iubesc, dar iubesc. Când bate vântul peste deltă, trestiile Lin se

Hai cu mine până la capătul lumii, Poate lumea are totuși un capat. Acolo vom găsi grâu de aur, Fiecare fir va avea o mie de spice, Fiecare spic

Furtuna Furtună! Tu-mi întinzi o mână mică, Þi-e teamă și te ghemui lângă mine Sfioasă ca un pui de randunică, Și ploaia, răpăind grăbită,

Chiar după ce voi muri, dragul meu, Și voi fi-ngropată adânc în pamant, dragul meu, Deasupra mormântului meu va arde veșnic o flacără, dragul

Iarbă a fiarelor, poezie. Deschide-mi inima ei. Noaptea înaltă și albăstrie Și-a făcut din luceferi cercei. Iarbă a fiarelor, rupe

Azi am bătut cu talpa în pământ Și nu mi s-a răspuns nici un cuvânt. Slăvile le-am lovit c-un stol Și-au răsunat a gol. E gol ținutul; pare

Acum sunt un om în amurg, Fugi în munții tăi, căprioară, Nu mai râvnesc să-ți sărut buzele A doua oară, a treia oară. Acum sunt un om în

Nu știm de unde am venit, Nimeni nu știe unde pleacă. Venim din flăcări blestemate? Plecăm spre-o vale veșnic seacă? Nu știm de ce-am venit și

Cerul și-a scuturat vișinii-n floare, Zăpezi, nesfârșite zăpezi. Galben, abia de mai vezi O fărâmă de soare. Și totuși, cândva a fost

Pentru mulții flămânzi ai lumii Cerul nu-și scutură grădinile coapte, Câmpul nu-și macină grânele, Mările nu-și aruncă belșugu-n

Ești singura vioară pe care-aș vrea să cânt, Ești singurul izvor la care-aș vrea s-adăp Și setea mea și setea acestui vast pământ În care într-o

În inimă port viața, ca apa un ulcior, Prin soarele ce-n aur și sânge mă îngroapă, Prin roua care cade pe ierburi și adapă Hulubii îmbătați de

Îți ghicesc în palmă: Ai genunchi, călcâie și dinți, Ai fruntea rotundă și calmă Și glezne fierbinți. Îți ghicesc în cafea: Ai coapse cu

Azvârli în colț ghiozdanul supărată Că azi ai căpătat o notă rea. Lepezi rochița ta numerotată Și-mbraci o iie proaspătă, de nea, Îmi faci un

Pământul cântă-n pașii noștri proaspeți, Tremură în văzduh învierea, Mâinile ți s-au făcut mai mici, mai înguste Și unghiile mai viorii. Cu

Tu, inimă cuminte, blând miel prior în soare, Pe pajiște, sprințar, în primavara nouă Nu căuta să sorbi lumina din izvoare, Ci potolește-ți setea

Port pe obraz, port pe obraz, Puful zilei care-a trecut, Și pe grumaz, da, pe grumaz O amforă din care n-am băut. Port pe genunchi, da, pe

Primăvara ești numai soare, numai soare, Vara garafă plină și rece. Toamna ești strugur brumat, piersică pufoasă, Mireasmă de livadă, lin

În măceșii roșii, în mătasea porumbului, În coaja mesteacănului, în măceșii roșii, În toamna cu vulpi roșii văd părul iubitei, Numai părul

Pământul ne poartă pe umăr. Ce ușori suntem!... Libelule. Albinele harnice sunt sătule, Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr. Cu must nou

Mâinile cântau ca pădurile, Șoldurile nechezau ca stepele, Ochii purtau corăbii cu pânzele umflate, Genunchii pășteau: căprioare. Dar buzele,

Prin păduri de porumb Landoul roșu ne legăna. Inima mea lângă inima ta, Negru hulub lângă negru hulub. Norii, câți au trecut peste noi, Cu

Insulă fără nume, pierdută în ocean, Adolescența mea și-acum te mai visează. Femeie fără nume, cu tâmple de mărgean, Și astăzi carnea mea aprinsă

Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam? Cine mi-a furat mâinile cu care-ți făceam semne? Primăvara mi-a aflat grădina veștedă, Toamna mi-a

Mici coapsele, mici Obrajii de lapte, Dar sânii, smochine Cu sfârcuri răscoapte. Prea fragezi genunchii, Dar buzele, struguri De toamnă, - și

În mare, rod de stele, și peste câmp copoi. Din crengile amiezii mi-am făurit un flaut Dar cântecul stă simplu în noi și lângă noi, Îngemănat

Ieri erai încă tânără, ca frunzele, Ieri erai încă zarzăr și plop, Ieri erai încă proaspătă, ca izvoarele, Ieri erai încă ulcior și

Luna pogorâse pe rochia ta, Luceafărul ți se clătina pe creștet. Cine a sfâșiat luna, cine? Cine a stins luceafărul, cine? Când treceai,

Da: am crescut cu macii și strugurii pe câmp. Da: mai păstrez, ca iarba, și-acum, sub pleoape rouă. Da: m-am scăldat în râul cu cânepi la

Cerul nu e decât un uriaș iaz, Mă plimbă pe apele lui corabia norilor. Încotro mă întorc văd același obraz, Aceiași ochi mirați, ca ai

Vechile mele poeme, Poemele mele mai noi Toate pe fruntea ta, steme De rouă, de trifoi. Poemele mici din trecut, Poemele-nalte de