Mi-ești atât de aproape și totuși Atât de departe, atât de departe! Nu ne desparte Decât iazul cu lotuși. Numai iazul cu lotuși al cerului ne

Când ai trecut Florile și-au întins gurile, ochii, Pentru sărut. Plopii-au băut Fumul sălciu al zării. Înalți se clatină la marginea

Eu sunt soarele tău și fără mine Tu nu poți să trăiești. Eu sunt aerul tău și fără mine Tu nu poți să trăiești. Eu sunt apa ta și fără mine Tu

(...) Poate stelele sunt flori, numai flori, Pe care nimeni nu le rupe, Ori poate sunt fructe prea coapte, mustoase, gustoase Și-așteaptă

Departe, departe cade amurgul, Vânăt păun cu penele veștede. Ploaia de cenușă a nopții Ne va cădea peste creștete. Poate se vor aprinde

Când nici luceferii nu sunt eterni Ce rost are cuvântul \"întotdeauna\"? Trecem ca șipotul vântului, Putrezim ca firele ierburilor. În corola

Aurul toamnei căzut în noroi Îl zdrobim în călcâie, în tălpi Þinem pe umeri ca niște stâlpi Zările vinete amândoi. Sângele ni-l adună

Azi am bătut cu talpa în pământ Și nu mi s-a răspuns nici un cuvânt. Slăvile le-am lovit c-un stol Și-au răsunat a gol. E gol ținutul; pare

Nu știm de unde am venit, Nimeni nu știe unde pleacă. Venim din flăcări blestemate? Plecăm spre-o vale veșnic seacă? Nu știm de ce-am venit și

Cerul și-a scuturat vișinii-n floare, Zăpezi, nesfârșite zăpezi. Galben, abia de mai vezi O fărâmă de soare. Și totuși, cândva a fost

Pentru mulții flămânzi ai lumii Cerul nu-și scutură grădinile coapte, Câmpul nu-și macină grânele, Mările nu-și aruncă belșugu-n

Ești singura vioară pe care-aș vrea să cânt, Ești singurul izvor la care-aș vrea s-adăp Și setea mea și setea acestui vast pământ În care într-o

În inimă port viața, ca apa un ulcior, Prin soarele ce-n aur și sânge mă îngroapă, Prin roua care cade pe ierburi și adapă Hulubii îmbătați de

Îți ghicesc în palmă: Ai genunchi, călcâie și dinți, Ai fruntea rotundă și calmă Și glezne fierbinți. Îți ghicesc în cafea: Ai coapse cu

Pământul cântă-n pașii noștri proaspeți, Tremură în văzduh învierea, Mâinile ți s-au făcut mai mici, mai înguste Și unghiile mai viorii. Cu

Primăvara ești numai soare, numai soare, Vara garafă plină și rece. Toamna ești strugur brumat, piersică pufoasă, Mireasmă de livadă, lin

Pământul ne poartă pe umăr. Ce ușori suntem!... Libelule. Albinele harnice sunt sătule, Stupii de zumzet n-apuc să-i mai număr. Cu must nou

Prin păduri de porumb Landoul roșu ne legăna. Inima mea lângă inima ta, Negru hulub lângă negru hulub. Norii, câți au trecut peste noi, Cu

Mâinile cântau ca pădurile, Șoldurile nechezau ca stepele, Ochii purtau corăbii cu pânzele umflate, Genunchii pășteau: căprioare. Dar buzele,

Insulă fără nume, pierdută în ocean, Adolescența mea și-acum te mai visează. Femeie fără nume, cu tâmple de mărgean, Și astăzi carnea mea aprinsă

Cine mi-a furat cuvintele cu care te chemam? Cine mi-a furat mâinile cu care-ți făceam semne? Primăvara mi-a aflat grădina veștedă, Toamna mi-a

Mici coapsele, mici Obrajii de lapte, Dar sânii, smochine Cu sfârcuri răscoapte. Prea fragezi genunchii, Dar buzele, struguri De toamnă, - și

Ieri erai încă tânără, ca frunzele, Ieri erai încă zarzăr și plop, Ieri erai încă proaspătă, ca izvoarele, Ieri erai încă ulcior și

Luna pogorâse pe rochia ta, Luceafărul ți se clătina pe creștet. Cine a sfâșiat luna, cine? Cine a stins luceafărul, cine? Când treceai,