Victor Felea›Poezii

După ce zilele După ce anii și vârstele După ce verile și nostalgiile Speranțele Dragostea Apropiatul și depărtatul După ce încrederea După ce

Mici povești Despre cele de azi Despre cele de ieri Toate aproape de veștezire Toate mergând spre o tristă desuetudine Anecdotica vieții

Sfârșit de an- Și mai cobor o treaptă Și parcă mă simt mai nesigur Dar mă sprijin de-o balustradă nevăzută Și pipăi cu talpa ceea ce

Credeam că dimineața asta însorită Îmi va aduce bucurie și liniște Dar între mine și ea Se află o cortină cenușie E sufletul meu Atârnând

Cu timpul Chiar și tristețea Devine o fată bătrână Care nu mai are vigoare Și se retrage în spații umbrite Încărunțită Ridată Și lipsită de

Repet până la saturație aceleași enunțuri (Constat cu tristețe recitindu-mi poemele Care se-adună-n caiete) Mă repet ca un catâr ce nu știe Prea

Mici zvâcniri ale gândului Ale imaginației - mici salturi De vrabie căutând să ciugulească ceva De prin mărunta realitate prin preajmă- Mici

Sânt ceea ce sânt Un ciudat amestec de suflet și de pământ O formă trnzitorie în care Viața e triumf și resemnare O formă de materie și

Și iată Opacitatea Ascunde mișcarea gândurilor Privirea nu poate pătrunde Spre suflet - rămâne agățată De lucruri de priveliști Lipsite de sens

Dacă m-aș putea vedea De pe o altă planetă - îndepărtată Din perspective și înțelesuri Străine obișnuințelor noastre de-aici Poate un hohot de

Sânt zile Când nu mai știi ce să crezi Despre tine sau despre lume- Se pare că nici iluziile Nu mai slujesc la nimic Nici orgoliul nu mai dă

Aproape văratică - ziua În mantia-i caldă mă-nvelește - Se bucură oasele mele Și veșteda carne tresare Nici nu-i nevoie de alte emoții Pentru

Un vis - o pasăre de vis Un minuscul imbold Ca o gâză pe geam Salutând universul cel mare Explozia mută - desfășurarea extatică - Un vis - o

Perdele de umbră Întristează ceea ce se mai vede Și în curând Va coborî întunericul Și iarăși voi apărea În fața judecătorilor mei nevăzuți Și

În după-amiaza de vară Intimidat de timpul ce trece Și mă petrece și mă devoră Oră de oră dar fără să-ncheie( - un act o idee Un corp o durată o

Vine lumina Ca o frumoasă femeie de lume Cu ochi albaștri surâzători- Prezență suavă Și plină de grații Ea stăruie-aici Cu aerul ei

Mă uit la mine mă studiez (O deprindere veche) Urâtă arătare - numai poticniri De linii strâmbe și nefirești Altădată cel puțin eram tânăr Și

Mâna soarelui A limpezit aerul Până la transparență- Dincolo de geamuri Se-nalță verdele fraged Scăldat în lumină Dincoace sânt eu Ca o stâncă

Zile și zile am cheltuit În această bucătărie mică și primitoare Unde în fiecare zi ne așezăm la masă Dimineața la amiază și seara Unde

Sufletul zăpezii Mă întâmpină Ca o mare flacără albă - Unde te duci Mă întrebă orbindu-mă - Spre nicăieri Neprihănitule Îmi ajunge că

Mai aprind o țigară În speranța că... Dar nu se întâmplă nimic deosebit Înspirația stă lungită printre mobile Ca un cadavru învechit- Mă

În calma îngăduință crepusculră Lumina se potolește încet Și jocurile dure dintre monștrii cei nevăzuți Devin mai puțin perceptibile pentru

Înaintez prin viață - mă caut Și iată nici astăzi nu știu Ce e autentic și ce e fals În această ezitantă peregrinare- Nu deslușesc niciodată

Și așa mai departe Toate se repetă până la saturație- Între starea comună și starea de grație Șontâc-șontâc prin viața materială Printre oameni