Victor Felea›Poezii

Vânt de iarnă fulguie plouă s-a întunecat În plină zi și nimic nou nu se anunță Speranțele s-au dus în pământ Precum frunzele veștede Duhuri

Am umblat prin orașe am umblat prin țări Și nimeni nu m-a cunoscut nimeni nu m-a chemat Numai după steaua palidă a singurătății m-am luat Rob

Aș vrea să mai salvez câte ceva Din puținele bucurii Pe care îmi închipui(naiv) Că viața(și vârsta) Mi le oferă încă - bucurii de buzunar Ce-ți

Numai caii singurătății Umblă pe-afară Prin frigul cel mare Silențioși ca nălucile Și niciunde nu-și află popas- Numai poetul Cu ochii lui de

Sunt încă aici Un fel de licurici Un fel de efemeridă ce luminează cu intermitență Marea absență În care am fost părăsiți și uitați Sunt încă

Gânduri prostești și năstrușnice Îmi trec uneori prin minte Și se dau în spectacol Ca niște saltimbanci aiuriți- Ce trăznăi ce strâmbături Ce

S-ar părea că totul e în ordine Și iată privesc fericit elementele toate Pământul și apa lumina văzduhul Și mugurii mici care-abia se

Să scriu versuri care să dureze- Parcă poți să știi ce rezistă Și ce nu rezistă din toate bâjbâielile tale Prin orizonturi succesive ale

Mă caută frumusețea de-afară Mă caută și-ntreabă Unde ești urâtule întunecatule răsucitule De ce te-ascunzi în gropile tale Care put de

Desigur e noapte Desigur un vers va veni Sau de nu va veni-desigur E limpede că și asta contează Pentru buna igienă a sufletului Desigur ceea ce

Poetul Printre munții lui ideali Printre spinii urcușului său îndîrjit Printre ploi și morminte Laolaltă cu vocile surde Cu mîndria de

Sfinx negru noaptea nemișcată Nu-i pune suflete întrebări N-o să-ți răspundă niciodată Strigăm zadarnic peste mări Peste oceane peste

Se va duce dracului și ziua aceasta Se va duce ca o lepădătură surîzînd mizerabil Știind că nu-mi datorează nimic Știind că nu o pot reține Și

Inima mea e-o legendă pe care aproape-am uitat-o Parcă era vorba de-o împărăție suavă De-o lumină ce nu-și pierdea niciodată strălucirea de un

Mii de oameni Au fost spulberați în univers ca o pleavă măruntă, Asta nu vă spune nimic? Pământul întreg poate fi spulberat în univers ca o pleavă

În așteptarea somnului Scurte îmi sunt gîndurile și boante Asemenea unor degete mici și urîte Lăsate să atîrne La marginea întunecată a

Tot mai urît mai mic mai friguros Trupul mă trage ca o lespede-n jos Numai spiritul nevăzutul caută ieșire Către lumină către nesfîrșire Dar și

Monotonie, trecere lentă, drum dezolat, un surîs, cuvinte mute ca fulgii, Disperarea ca o piață pustie, Gînduri ca șerpii, Un prieten, o privire,

Vocea lui înnegrită de geruri Capul său albit de tăceri vinovate Umblă pe la porți cerșetorul nebun Steaua lui ca o torță Prin ceruri sumbre

Peste aroma coclită-a colinei Curge argintul devalorizat al norilor Și se duce departe Într-un ținut melancolic Toate ca și altădată toate

Câmp la marginea orașului, uitat, părăsit, Plin de ierburi prăfuite și de scaieți, Numai eu te privesc, gândind la pustietatea Care pe amândoi

Cîte cuvinte doamne cîte cuvinte Sînt necesare mereu Pentru a dezvălui ceea ce vîntul spune cu un singur suspin Ceea ce copacul

La geam vei sta cu pumnii sub bărbie Ce ochi steril ce mască de rugină Va fi un timp cărunt o suburbie De viață mută grea și anodină În vechi

Eu sunt un subiectiv, cel care plânge mereu după lucruri și oameni, după ziua ce s-a dus în goană, după anii pierduți în ignoranță și