Michelangello Buonarroti

Sonetul 89 Cu ochii tăi văd o lumină lină, ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară. Cu pașii tăi, la fel, port o povară ce-i pentru pașii-mi

Se toarnă din potire coifuri, spade, iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi! Nu spini și cruce vezi, ci săbii, scuturi: răbdarea însuși lui

Sosi, pe-o mare prinsa in furtuna viata mea cu-o barca aproape sparta, in portul ce pacatele nu iarta si nu primeste decat fapta buna. Vad bine

Invingi orice asprete cu ochii tai, ba si orice lumina; incat, cum mori de-o bucurie plina, momentu-acum sa vina, caci mila-i mai presus de

Fierarul numai daca-n foc supune metalul, dupa gandul drag il scoate; nici aurului un artist nu poate lipsit de foc, sa-i dea perfectiune. Si

Vai mie, Doamne! Iata, ma tradara si zilele ce fug spre vesnicie si-oglinda tot mai dreapta si amara! Asa se-ntampla celui ce-ntarzie ca mine:

Rad florile ghrlandei pe-ntrecute In parul auriu, si-ncununandu-l Isi despletesc vioi spre frunte randul, Ca fiecare prima s-o sarute!... Ce

Cum vântul spuza-n flacără-o preface, văpaia floarea vieții mi-o deschide, mă întărește tot ce mă ucide și ce mă vatămă mai mult îmi

Cu ochii tăi eu văd o molcumă lumină, pe care, orb, cu ochii mei n-o pot vedea; cu pașii tăi sarcină port pe umeri, grea, ce obosit sub zări

În tine, spirit nobil, se străvede, și-n trupul drag, frumos peste măsură, ce pot să scoată ceruri și natură când frumusețe vor cum nu se

Aș vrea să vreau, Signor, ce nu-mi stă-n vrere: un val de gheață focul mi-l ascunde făcându-l slab, că nu mai corespunde ce scriu pe foaie

Din dulce plâns, în râsul de durere, dintr-o eternă, într-o scurtă pace m-am prăbușit… Când adevărul tace, simțirea stăpânește peste

Precum în pană și în călimară stă scrisul cu și fără măiestrie, stă-n marmură statuia, rea sau vie, după artistul care-o scoate-afară.

De-aș fi știut, văzându-l prima oară, c-am să renasc privind aprinsu-i soare, ca Fenix, pasărea renăscătoare, bătrân cum sunt, din

E cu putință-a nu-mi mai aparține? O, Doamne, Doamne, Doamne, cine lăuntrului mă scoate și, mai de-aproape, poate mai mult, asupra mea, ca

Ce simt în suflet nu știu dacă este râvnita rază din dumnezeire sau e un chip frumos din amintire, ce mi-a-nviat în piept ca din

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte, învins, cu funii lungi să mă mai lege, cât timp, se înțelege, la o privire i-am și căzut

Iubirea-mi stă-n izvoarele divine, nu-i este firea-n inimă să șadă, acolo unde gânduri mici grămadă, vremelnicii greșeli îi sunt

Un om într-o femeie, -nainte de zei vorbeste prin gura ei; la vorbele-i blajine, eu nu mai pot să fiu stăpân pe mine. Din mine mă

Orișice văd mă-ndeamnă și mă roagă să vă urmez și să vă dau iubirea, căci voi îmi sunteți singurul meu bine. Amor, sfidând orice-altă față

Foc de-aș avea pe câtă frumusețe ai în privire, căci ea foc împarte, n-ar exista din gheața lumii parte pe care focul meu să n-o

,,În ochii tăi frumoși și calmi văzură setoșii ochi ai mei nu o himeră, ci pe Acela care ne conferă doar prin iubire propria-i natura. De

Ieșit din ani și ore, mă tem foarte de reîntoarcerea la viață; simt că de stau aici și de nu plec, e fiindcă eu m-am născut când a murit

Cine-și obligă ochii să adore își pierde judecata și teama i-i răsplata: mai mult se-nșeală cel ce-n el se-ncrede, precum urâtu-n ore de

Din veci natura-nvață, făcând copila și femeia, cum s-o desăvârșească pe aceea ce-mi arde inima și mi-o îngheață. Deci, în dureri, o

Că sufletu-mi desprins e viu, nu zace, dovadă-i spaima ce în vii deșteaptă, deși par fără el; atare faptă cel mort în totul nu o poate face.

Când, doamnă, sunt cu tine, al vieții duh dispare din piept spre mădulare: un mișcător și un prea dulce bine, că sufletul se-abține în

Acel ce timpul din nimic creat-a, nu înainte de-a ne da vieți nouă, i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două – un soare-aprins și

Nu poate cel ce mi-a-ngropat prin moarte splendoarea ce făpturii mele-a dat-o s-o dea acelora ce le-a luat-o, de-ar vrea, prin viață,

Cum văd că-i e nădejdii mele, doamnă, credința ta, puțină și târzie, sorbi-voi bucurie din ce-mi promit privirile-ți senine. De nu te vrea,

* * * Pe-un om ferice ani în șir, îl poartă de-o dată-n chinuri, ora sunătoare sau, din lumini de neam și de onoare, secunda-l trece printr-a

Când tot trecutul meu îmi vine-n minte, și mie des îmi vine, o, lume falsă, îmi dau seama bine cum rătăcește omeneasca ginte: simțirea ce

Sărac și singur stau ca într-o bortă sau ca sub coaja arborelui miezul ori ca un spirit prins într-o retortă. În cripta sumbră eu sunt

Ca frumusețea ta să reînvie în altă doamnă, nu atât de dură, eu rog s-adune veșnica natură tot ce prin vreme îți răpește ție, și tot ce-n

* * * Când un copac e smuls din rădăcină, Desprins de sevele ce-l înalță, Ori se usucă, ori, în timp de vară, S-aprinde când e arșiță

De mii de ori am fost rănit de moarte, nu doar învins de tine-odinioară: și azi, cu tâmpla albă, -a doua oară să cred făgăduințele-ți

Nu-și vede sufletul trupeasca parte (în criptă azi) ca noi; de n-avea casă în ceruri tot atâta de frumoasă, n-ar fi fost smuls în veci de cruda

Învinse moartea-n mândru-i trup natura, dar cerul se va răzbuna pe lume, din criptă înviindu-mi-l anume, c-o frumusețe întrecând măsura.

Nu a căzut de-a bătrâneții bardă ori sub prisosul zilelor ce stoarce splendoarea lui, ci jună, spre-a-ntoarce în ceruri fără ca nimic să-și

– Cum ocolești făpturile bătrâne și, Moarte, tânăr mă risipești anume? – Fiindcă tot ce-i vătămat de lume și de ani nu urcă-n bolțile stăpâne.

Ah! Cui i-e milă că eu dorm cu morții și-s rupt de lume și sunt rupt de viață păstreze-și lacrimile pentru față și piept, el ce-a rămas în voia

Splendoarea de sub lespedea aceasta întrece-orice splendori, peste măsură, că moartea, urgisită de natură, spre-a o-ndulci, i-a hărăzit

Abia născut, că iată și-ngroparea! Așa-i de iute moartea și barbară, că sufletul, din trupu-mi scos afară, abia-și dă seama cum își schimbă

Zac Bracci eu, braț slab, nu braț să scapăr luptând cu moartea neîndurătoare; mai bine decât braț, eram picioare să fug de ea, să fug și să mă

Părere-i doar că-s mort! Mai tare lumea-i fiindcă-am trăit; cum pieptu-mi duhul poartă a mii de-amanți adevărați, nu-i moartă ființa mea,

Aflând o moarte mult prea timpurie frumoșii ochi, un gând ne dă putere: că-n viață era moartă o durere ce azi, când ei sunt morți, în mulți e

Frumoșii ochi ce-aici sorb criptei frigul umbreau ieri o privire chiar divină; morți azi, nu știm, atâtor dând lumină, de-i paguba mai mare ori

, , Madona mea, vioaie și-ndrăzneață, când îmi promite mult râvnitul bine, cu ochii mă ucide-n timp ce-și ține în rana-mi arma crudă și

Trăiește-n noi și zace-aici divina splendoare, dusă-n moartea hrăpăreață. De se-apăra cu dreapta era-n viață, dar n-a făcut-o, căci era

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte, învins, cu funii lungi să mă mai lege, cât timp, se înțelege, la o privire i-am și căzut pradă: dureri

Sub genele frumoase Amor puterea-și scoase când sfidez arcu-i în amurgul vieții. Privirile-mi, de-orice minuni setoase, spre ele, mai

Trecutul îmi aduce mulțumire, am biruit atâtea rele crude, dar azi, sfârșit, pleoapele-mi sunt ude și dovedesc puterea ta, iubire... Iar dacă