Michelangello Buonarroti

Rad florile ghrlandei pe-ntrecute In parul auriu, si-ncununandu-l Isi despletesc vioi spre frunte randul, Ca fiecare prima s-o sarute!... Ce

Sosi, pe-o mare prinsa in furtuna viata mea cu-o barca aproape sparta, in portul ce pacatele nu iarta si nu primeste decat fapta buna. Vad bine

E cu putință-a nu-mi mai aparține? O, Doamne, Doamne, Doamne, cine lăuntrului mă scoate și, mai de-aproape, poate mai mult, asupra mea, ca

,,În ochii tăi frumoși și calmi văzură setoșii ochi ai mei nu o himeră, ci pe Acela care ne conferă doar prin iubire propria-i natura. De

, , Madona mea, vioaie și-ndrăzneață, când îmi promite mult râvnitul bine, cu ochii mă ucide-n timp ce-și ține în rana-mi arma crudă și

În tine, spirit nobil, se străvede, și-n trupul drag, frumos peste măsură, ce pot să scoată ceruri și natură când frumusețe vor cum nu se

Ca frumusețea ta să reînvie în altă doamnă, nu atât de dură, eu rog s-adune veșnica natură tot ce prin vreme îți răpește ție, și tot ce-n

Nu-și vede sufletul trupeasca parte (în criptă azi) ca noi; de n-avea casă în ceruri tot atâta de frumoasă, n-ar fi fost smuls în veci de cruda

Învinse moartea-n mândru-i trup natura, dar cerul se va răzbuna pe lume, din criptă înviindu-mi-l anume, c-o frumusețe întrecând măsura.

Trecutul îmi aduce mulțumire, am biruit atâtea rele crude, dar azi, sfârșit, pleoapele-mi sunt ude și dovedesc puterea ta, iubire... Iar dacă

Frumoșii ochi ce-aici sorb criptei frigul umbreau ieri o privire chiar divină; morți azi, nu știm, atâtor dând lumină, de-i paguba mai mare ori

Ah! Cui i-e milă că eu dorm cu morții și-s rupt de lume și sunt rupt de viață păstreze-și lacrimile pentru față și piept, el ce-a rămas în voia

Acel ce timpul din nimic creat-a, nu înainte de-a ne da vieți nouă, i-a dat - dar mai întâi i-a frânt în două – un soare-aprins și

Sărac și singur stau ca într-o bortă sau ca sub coaja arborelui miezul ori ca un spirit prins într-o retortă. În cripta sumbră eu sunt

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte, învins, cu funii lungi să mă mai lege, cât timp, se înțelege, la o privire i-am și căzut pradă: dureri

De mii de ori am fost rănit de moarte, nu doar învins de tine-odinioară: și azi, cu tâmpla albă, -a doua oară să cred făgăduințele-ți

Cum vântul spuza-n flacără-o preface, văpaia floarea vieții mi-o deschide, mă întărește tot ce mă ucide și ce mă vatămă mai mult îmi

Se toarnă din potire coifuri, spade, iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi! Nu spini și cruce vezi, ci săbii, scuturi: răbdarea însuși lui

* * * Pe-un om ferice ani în șir, îl poartă de-o dată-n chinuri, ora sunătoare sau, din lumini de neam și de onoare, secunda-l trece printr-a

Cu ochii tăi eu văd o molcumă lumină, pe care, orb, cu ochii mei n-o pot vedea; cu pașii tăi sarcină port pe umeri, grea, ce obosit sub zări

Un om într-o femeie, -nainte de zei vorbeste prin gura ei; la vorbele-i blajine, eu nu mai pot să fiu stăpân pe mine. Din mine mă

* * * Când un copac e smuls din rădăcină, Desprins de sevele ce-l înalță, Ori se usucă, ori, în timp de vară, S-aprinde când e arșiță

Sub genele frumoase Amor puterea-și scoase când sfidez arcu-i în amurgul vieții. Privirile-mi, de-orice minuni setoase, spre ele, mai

Zac Bracci eu, braț slab, nu braț să scapăr luptând cu moartea neîndurătoare; mai bine decât braț, eram picioare să fug de ea, să fug și să mă

Abia născut, că iată și-ngroparea! Așa-i de iute moartea și barbară, că sufletul, din trupu-mi scos afară, abia-și dă seama cum își schimbă

Precum în pană și în călimară stă scrisul cu și fără măiestrie, stă-n marmură statuia, rea sau vie, după artistul care-o scoate-afară.

Foc de-aș avea pe câtă frumusețe ai în privire, căci ea foc împarte, n-ar exista din gheața lumii parte pe care focul meu să n-o

Aș vrea să vreau, Signor, ce nu-mi stă-n vrere: un val de gheață focul mi-l ascunde făcându-l slab, că nu mai corespunde ce scriu pe foaie

– Cum ocolești făpturile bătrâne și, Moarte, tânăr mă risipești anume? – Fiindcă tot ce-i vătămat de lume și de ani nu urcă-n bolțile stăpâne.

Splendoarea de sub lespedea aceasta întrece-orice splendori, peste măsură, că moartea, urgisită de natură, spre-a o-ndulci, i-a hărăzit

Sonetul 89 Cu ochii tăi văd o lumină lină, ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară. Cu pașii tăi, la fel, port o povară ce-i pentru pașii-mi

Că sufletu-mi desprins e viu, nu zace, dovadă-i spaima ce în vii deșteaptă, deși par fără el; atare faptă cel mort în totul nu o poate face.

Ieșit din ani și ore, mă tem foarte de reîntoarcerea la viață; simt că de stau aici și de nu plec, e fiindcă eu m-am născut când a murit

Iubirea-mi stă-n izvoarele divine, nu-i este firea-n inimă să șadă, acolo unde gânduri mici grămadă, vremelnicii greșeli îi sunt

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte, învins, cu funii lungi să mă mai lege, cât timp, se înțelege, la o privire i-am și căzut

Când, doamnă, sunt cu tine, al vieții duh dispare din piept spre mădulare: un mișcător și un prea dulce bine, că sufletul se-abține în

Cine-și obligă ochii să adore își pierde judecata și teama i-i răsplata: mai mult se-nșeală cel ce-n el se-ncrede, precum urâtu-n ore de

Din veci natura-nvață, făcând copila și femeia, cum s-o desăvârșească pe aceea ce-mi arde inima și mi-o îngheață. Deci, în dureri, o

De-aș fi știut, văzându-l prima oară, c-am să renasc privind aprinsu-i soare, ca Fenix, pasărea renăscătoare, bătrân cum sunt, din

Ce simt în suflet nu știu dacă este râvnita rază din dumnezeire sau e un chip frumos din amintire, ce mi-a-nviat în piept ca din

Invingi orice asprete cu ochii tai, ba si orice lumina; incat, cum mori de-o bucurie plina, momentu-acum sa vina, caci mila-i mai presus de

Vai mie, Doamne! Iata, ma tradara si zilele ce fug spre vesnicie si-oglinda tot mai dreapta si amara! Asa se-ntampla celui ce-ntarzie ca mine:

Părere-i doar că-s mort! Mai tare lumea-i fiindcă-am trăit; cum pieptu-mi duhul poartă a mii de-amanți adevărați, nu-i moartă ființa mea,

Trăiește-n noi și zace-aici divina splendoare, dusă-n moartea hrăpăreață. De se-apăra cu dreapta era-n viață, dar n-a făcut-o, căci era

Aflând o moarte mult prea timpurie frumoșii ochi, un gând ne dă putere: că-n viață era moartă o durere ce azi, când ei sunt morți, în mulți e

Orișice văd mă-ndeamnă și mă roagă să vă urmez și să vă dau iubirea, căci voi îmi sunteți singurul meu bine. Amor, sfidând orice-altă față

Din dulce plâns, în râsul de durere, dintr-o eternă, într-o scurtă pace m-am prăbușit… Când adevărul tace, simțirea stăpânește peste

Când tot trecutul meu îmi vine-n minte, și mie des îmi vine, o, lume falsă, îmi dau seama bine cum rătăcește omeneasca ginte: simțirea ce

Nu a căzut de-a bătrâneții bardă ori sub prisosul zilelor ce stoarce splendoarea lui, ci jună, spre-a-ntoarce în ceruri fără ca nimic să-și

Cum văd că-i e nădejdii mele, doamnă, credința ta, puțină și târzie, sorbi-voi bucurie din ce-mi promit privirile-ți senine. De nu te vrea,

Fierarul numai daca-n foc supune metalul, dupa gandul drag il scoate; nici aurului un artist nu poate lipsit de foc, sa-i dea perfectiune. Si

Nu poate cel ce mi-a-ngropat prin moarte splendoarea ce făpturii mele-a dat-o s-o dea acelora ce le-a luat-o, de-ar vrea, prin viață,