Sonetul 89 Cu ochii tăi văd o lumină lină, ce-n ochii-mi orbi nu prinde să răsară. Cu pașii tăi, la fel, port o povară ce-i pentru pașii-mi

Se toarnă din potire coifuri, spade, iar sângele lui Crist se vinde – ciuturi! Nu spini și cruce vezi, ci săbii, scuturi: răbdarea însuși lui

Sosi, pe-o mare prinsa in furtuna viata mea cu-o barca aproape sparta, in portul ce pacatele nu iarta si nu primeste decat fapta buna. Vad bine

Invingi orice asprete cu ochii tai, ba si orice lumina; incat, cum mori de-o bucurie plina, momentu-acum sa vina, caci mila-i mai presus de

Fierarul numai daca-n foc supune metalul, dupa gandul drag il scoate; nici aurului un artist nu poate lipsit de foc, sa-i dea perfectiune. Si

Vai mie, Doamne! Iata, ma tradara si zilele ce fug spre vesnicie si-oglinda tot mai dreapta si amara! Asa se-ntampla celui ce-ntarzie ca mine:

Rad florile ghrlandei pe-ntrecute In parul auriu, si-ncununandu-l Isi despletesc vioi spre frunte randul, Ca fiecare prima s-o sarute!... Ce

Cum vântul spuza-n flacără-o preface, văpaia floarea vieții mi-o deschide, mă întărește tot ce mă ucide și ce mă vatămă mai mult îmi

Cu ochii tăi eu văd o molcumă lumină, pe care, orb, cu ochii mei n-o pot vedea; cu pașii tăi sarcină port pe umeri, grea, ce obosit sub zări

În tine, spirit nobil, se străvede, și-n trupul drag, frumos peste măsură, ce pot să scoată ceruri și natură când frumusețe vor cum nu se

Aș vrea să vreau, Signor, ce nu-mi stă-n vrere: un val de gheață focul mi-l ascunde făcându-l slab, că nu mai corespunde ce scriu pe foaie

Din dulce plâns, în râsul de durere, dintr-o eternă, într-o scurtă pace m-am prăbușit… Când adevărul tace, simțirea stăpânește peste

Precum în pană și în călimară stă scrisul cu și fără măiestrie, stă-n marmură statuia, rea sau vie, după artistul care-o scoate-afară.

De-aș fi știut, văzându-l prima oară, c-am să renasc privind aprinsu-i soare, ca Fenix, pasărea renăscătoare, bătrân cum sunt, din

E cu putință-a nu-mi mai aparține? O, Doamne, Doamne, Doamne, cine lăuntrului mă scoate și, mai de-aproape, poate mai mult, asupra mea, ca

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte, învins, cu funii lungi să mă mai lege, cât timp, se înțelege, la o privire i-am și căzut

Ce simt în suflet nu știu dacă este râvnita rază din dumnezeire sau e un chip frumos din amintire, ce mi-a-nviat în piept ca din

Un om într-o femeie, -nainte de zei vorbeste prin gura ei; la vorbele-i blajine, eu nu mai pot să fiu stăpân pe mine. Din mine mă

Iubirea-mi stă-n izvoarele divine, nu-i este firea-n inimă să șadă, acolo unde gânduri mici grămadă, vremelnicii greșeli îi sunt

Orișice văd mă-ndeamnă și mă roagă să vă urmez și să vă dau iubirea, căci voi îmi sunteți singurul meu bine. Amor, sfidând orice-altă față

Foc de-aș avea pe câtă frumusețe ai în privire, căci ea foc împarte, n-ar exista din gheața lumii parte pe care focul meu să n-o

,,În ochii tăi frumoși și calmi văzură setoșii ochi ai mei nu o himeră, ci pe Acela care ne conferă doar prin iubire propria-i natura. De

Ieșit din ani și ore, mă tem foarte de reîntoarcerea la viață; simt că de stau aici și de nu plec, e fiindcă eu m-am născut când a murit

Cine-și obligă ochii să adore își pierde judecata și teama i-i răsplata: mai mult se-nșeală cel ce-n el se-ncrede, precum urâtu-n ore de