Ieșit din ani și ore, mă tem foarte de reîntoarcerea la viață; simt că de stau aici și de nu plec, e fiindcă eu m-am născut când a murit

Că sufletu-mi desprins e viu, nu zace, dovadă-i spaima ce în vii deșteaptă, deși par fără el; atare faptă cel mort în totul nu o poate face.

Nu poate cel ce mi-a-ngropat prin moarte splendoarea ce făpturii mele-a dat-o s-o dea acelora ce le-a luat-o, de-ar vrea, prin viață,

Cum văd că-i e nădejdii mele, doamnă, credința ta, puțină și târzie, sorbi-voi bucurie din ce-mi promit privirile-ți senine. De nu te vrea,

* * * Pe-un om ferice ani în șir, îl poartă de-o dată-n chinuri, ora sunătoare sau, din lumini de neam și de onoare, secunda-l trece printr-a

Sărac și singur stau ca într-o bortă sau ca sub coaja arborelui miezul ori ca un spirit prins într-o retortă. În cripta sumbră eu sunt

Ca frumusețea ta să reînvie în altă doamnă, nu atât de dură, eu rog s-adune veșnica natură tot ce prin vreme îți răpește ție, și tot ce-n

* * * Când un copac e smuls din rădăcină, Desprins de sevele ce-l înalță, Ori se usucă, ori, în timp de vară, S-aprinde când e arșiță

De mii de ori am fost rănit de moarte, nu doar învins de tine-odinioară: și azi, cu tâmpla albă, -a doua oară să cred făgăduințele-ți

Nu-și vede sufletul trupeasca parte (în criptă azi) ca noi; de n-avea casă în ceruri tot atâta de frumoasă, n-ar fi fost smuls în veci de cruda

Învinse moartea-n mândru-i trup natura, dar cerul se va răzbuna pe lume, din criptă înviindu-mi-l anume, c-o frumusețe întrecând măsura.

Nu a căzut de-a bătrâneții bardă ori sub prisosul zilelor ce stoarce splendoarea lui, ci jună, spre-a-ntoarce în ceruri fără ca nimic să-și

– Cum ocolești făpturile bătrâne și, Moarte, tânăr mă risipești anume? – Fiindcă tot ce-i vătămat de lume și de ani nu urcă-n bolțile stăpâne.

Ah! Cui i-e milă că eu dorm cu morții și-s rupt de lume și sunt rupt de viață păstreze-și lacrimile pentru față și piept, el ce-a rămas în voia

Splendoarea de sub lespedea aceasta întrece-orice splendori, peste măsură, că moartea, urgisită de natură, spre-a o-ndulci, i-a hărăzit

Abia născut, că iată și-ngroparea! Așa-i de iute moartea și barbară, că sufletul, din trupu-mi scos afară, abia-și dă seama cum își schimbă

Zac Bracci eu, braț slab, nu braț să scapăr luptând cu moartea neîndurătoare; mai bine decât braț, eram picioare să fug de ea, să fug și să mă

Părere-i doar că-s mort! Mai tare lumea-i fiindcă-am trăit; cum pieptu-mi duhul poartă a mii de-amanți adevărați, nu-i moartă ființa mea,

Aflând o moarte mult prea timpurie frumoșii ochi, un gând ne dă putere: că-n viață era moartă o durere ce azi, când ei sunt morți, în mulți e

Frumoșii ochi ce-aici sorb criptei frigul umbreau ieri o privire chiar divină; morți azi, nu știm, atâtor dând lumină, de-i paguba mai mare ori

Trăiește-n noi și zace-aici divina splendoare, dusă-n moartea hrăpăreață. De se-apăra cu dreapta era-n viață, dar n-a făcut-o, căci era

Ce-i trebuia splendorii tale sfinte, învins, cu funii lungi să mă mai lege, cât timp, se înțelege, la o privire i-am și căzut pradă: dureri

Sub genele frumoase Amor puterea-și scoase când sfidez arcu-i în amurgul vieții. Privirile-mi, de-orice minuni setoase, spre ele, mai

Trecutul îmi aduce mulțumire, am biruit atâtea rele crude, dar azi, sfârșit, pleoapele-mi sunt ude și dovedesc puterea ta, iubire... Iar dacă