Ion Minulescu›Poezii

Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert- E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

În ochii tăi ca-n două oglinzi însuflețite Amurgul își răsfrânge privirea-nsângerată Și ochii tăi sunt roșii ca două flori de mac Plutind

Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern, Ci-ntr-un metal, Ce până astăzi n-are încă Nici preț, Nici nume, Nici coloare - Metal bizar, din

Sună clopotele… Sună clopotele-n depărtare. Clopotele!…Clopotele!… Câte clopote să fie? Câte voci nedeslușite mor în zori, iar

Ascultă, Doamnă!... Ascultă glasul echinoxului de toamnă, Ce aiurează-n vârful unui plop Strident, Dar înțelept ca un Esop... În locul veveriței

Ce voluptoase-s ploile de vara !... Sunt vesnic calde si catifelate Ca bratele femeilor ce ne-nfioara Cu-aceleasi biblice senzatii

Cine cântă la fereastra cu perdelele-nflorate, Că nu-i cântec de femeie Și nici cântec de vioară?... Cine-aruncă pe fereastră note

Nu știu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva - Ceva, la fel, ca după-o boală grea, Când parcă simți că-ți este mult mai

Mi-a ieșit în drum fantoma Omului bătut în cuie Și m-am întrebat ca Toma: - El o fi? Sau, poate... nu e... Cine-a fost?... N-a fost

Ce glas de clopot - O!... Ce glas de clopot spart și răgușit!... Nu-l mai cunoști? E-același glas ce ți-a urat - sunt ani de-atunci - „Bine-ai

pentru Evelyn Burillianu Nani, nani... Dormi în paza nesecatului izvor De priviri Ce te-nfășoară ca-ntr-o haină de mătase, Nani,

Clopotele învierii – Pumni de bronz Și de aramă – Sparg cătușele tăcerii Sepulcrale Din shakesperiana dramă, În al cărei text re’nvie Creștineasca

Or, În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum, Părea Un tavan de catedrală ce se năruie; Iar fumul Din clopotnițele-aprinse Deschidea-n albastru

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El

De-a lungul catacombelor săpate În visele granitului de ieri, Eu retrăiesc legenda anonimă A primilor martiri autohtoni Și-n lumea stalactitelor

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi

Glasul morilor de apă, Glasul morilor de vânt, Glasul morilor severe care macină Romanța Zilelor de mâine, Glasul dătător de

Strainule ce bati la poarta, De unde vii Si cine esti ?... Strainule de lumea noastra, Raspunde-ne de unde vii, Prin care lumi traisi

Olguței Crușevan Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon și-albastru de cobalt, Și intră - fericită-nvingătoare - În minuscula-mi

Azi-noapte... Femeia care mă iubea - O mică poemă-n proză din opera mea - Mi-a-ncuiat odaia unde nopți de-a rândul Amândoi dormisem Și

În orașul cu trei sute de biserici, De trei ani, Sună clopotele-ntr-una… Și orașul-i plin de lume Ce se-ntreabă: - Unde-i sfântul?… Unde-i

De ce-ai plecat?... Tu nu știai Că-n luna mai, Prin munții cu păduri de brad, Oricine-ar fi - femeie sau bărbat - Potecile te duc spre Iad, Și

Ascultă, privește și taci!... Ascultă, să-nveți să vorbești, Privește, să-nveți să clădești. Și taci, să-nțelegi ce să faci... Ascultă, privește

Iubire, bibelou de porțelan, Obiect cu existența efemeră, Te regăsesc pe-aceeași etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îți