Ion Minulescu›Poezii

Eu știu c-ai să mă înșeli chiar mâine... Dar fiindcă azi mi te dai toată, Am să te iert- E vechi păcatul Și nu ești prima vinovată!... În

În ochii tăi ca-n două oglinzi însuflețite Amurgul își răsfrânge privirea-nsângerată Și ochii tăi sunt roșii ca două flori de mac Plutind

Tu pari o statuie turnată nu-n bronz etern, Ci-ntr-un metal, Ce până astăzi n-are încă Nici preț, Nici nume, Nici coloare - Metal bizar, din

Sună clopotele… Sună clopotele-n depărtare. Clopotele!…Clopotele!… Câte clopote să fie? Câte voci nedeslușite mor în zori, iar

Ascultă, Doamnă!... Ascultă glasul echinoxului de toamnă, Ce aiurează-n vârful unui plop Strident, Dar înțelept ca un Esop... În locul veveriței

Ce voluptoase-s ploile de vara !... Sunt vesnic calde si catifelate Ca bratele femeilor ce ne-nfioara Cu-aceleasi biblice senzatii

Cine cântă la fereastra cu perdelele-nflorate, Că nu-i cântec de femeie Și nici cântec de vioară?... Cine-aruncă pe fereastră note

Nu știu ce s-a schimbat în mine, Dar simt că s-a schimbat ceva - Ceva, la fel, ca după-o boală grea, Când parcă simți că-ți este mult mai

Mi-a ieșit în drum fantoma Omului bătut în cuie Și m-am întrebat ca Toma: - El o fi? Sau, poate... nu e... Cine-a fost?... N-a fost

Ce glas de clopot - O!... Ce glas de clopot spart și răgușit!... Nu-l mai cunoști? E-același glas ce ți-a urat - sunt ani de-atunci - „Bine-ai

pentru Evelyn Burillianu Nani, nani... Dormi în paza nesecatului izvor De priviri Ce te-nfășoară ca-ntr-o haină de mătase, Nani,

Clopotele învierii – Pumni de bronz Și de aramă – Sparg cătușele tăcerii Sepulcrale Din shakesperiana dramă, În al cărei text re’nvie Creștineasca

Or, În ziua-aceea cerul, înnegrit de fum, Părea Un tavan de catedrală ce se năruie; Iar fumul Din clopotnițele-aprinse Deschidea-n albastru

Vorbesc cu mine însumi, cum aș vorbi c-un frate Întors rănit din lupta cu zilele de ieri, Și parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate - Că El

De-a lungul catacombelor săpate În visele granitului de ieri, Eu retrăiesc legenda anonimă A primilor martiri autohtoni Și-n lumea stalactitelor

Strainule ce bati la poarta, De unde vii Si cine esti ?... Strainule de lumea noastra, Raspunde-ne de unde vii, Prin care lumi traisi

Ochii negri, Parul negru, Si-mbracata-n negru toata, A trecut ca-nfiorarea unei umbre pe-nserate... Cine-a fost fantoma-n doliu cu ochi

Glasul morilor de apă, Glasul morilor de vânt, Glasul morilor severe care macină Romanța Zilelor de mâine, Glasul dătător de

Olguței Crușevan Deschide-mi poarta inimii pictată Cu vermillon și-albastru de cobalt, Și intră - fericită-nvingătoare - În minuscula-mi

Azi-noapte... Femeia care mă iubea - O mică poemă-n proză din opera mea - Mi-a-ncuiat odaia unde nopți de-a rândul Amândoi dormisem Și

În orașul cu trei sute de biserici, De trei ani, Sună clopotele-ntr-una… Și orașul-i plin de lume Ce se-ntreabă: - Unde-i sfântul?… Unde-i

De ce-ai plecat?... Tu nu știai Că-n luna mai, Prin munții cu păduri de brad, Oricine-ar fi - femeie sau bărbat - Potecile te duc spre Iad, Și

Ascultă, privește și taci!... Ascultă, să-nveți să vorbești, Privește, să-nveți să clădești. Și taci, să-nțelegi ce să faci... Ascultă, privește

Iubire, bibelou de porțelan, Obiect cu existența efemeră, Te regăsesc pe-aceeași etajeră Pe care te-am lăsat acum un an... Îți