Ion Minulescu›Poezii

La circ… Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Și… Acrobatul nu s-a mai sculat… Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din

Eu sunt ce n-a fost inca nimeni din toate cate-au fost Si sunt, Sunt ritmul primelor senzatii Si gestul primului avant, Sunt simetria primitiva

N-am fost nici ieri, Nu sunt nici azi, Si nu voi fi, Cu-atat mai mult, nici maine, dupa moarte, Nimic din ce vor crede poate Cei cativa cititori

În care zi din calendar Ne-am îmtâlnit odată doar, În fața unui mic bazar Dintr-un oraș oriental - Bazar cu marfa pe trotoar, Ca-ntr-un ajun

Dă-mi ochii-ți plânși, să-i mai sărut o dată, Și lasă-mă să plec!... Tu nu-nțelegi Că-n orchestrarea întregirii noastre Nu-i ciripit de

In tine-mi pun toata speranta Si-ti zic: De-acum pentru mine fii totul, Iar eu Voi fi pentru tine acelasi ateu, Ce-afara de tine nu crede-n

Taci, Să nu-mi deștepți tristețea amintirilor culcate În sicriurile-albastre ale zilelor de ieri!... Taci, Să nu-mi deștepți în suflet tragediile

Oprește-mă!... Nu mă lăsa Să te sărut, Căci gura mea În clipa-n care îți sărută gura Îți soarbe lacomă și respirarea Cu care-ți prelungești

Litanii pentru miezul nopții I Dormi, felină obsedată de plăcerea de-a fi-nvinsă... A trecut de miezul nopții... Iar duetul

Când vei vedea-ntre geamuri, la fereastră, O cupă de cristal, Și-n cupa de cristal, o floare-albastră - Simbolul unui rendez-vous banal

Se-ngroapă soarele-ntr-un nor - O, negrul nor ca și mormântul Înșelătoarelor ce mor Neplânse de amanții lor! Pe la ferestre-și plimbă

În orașul cu trei sute de biserici În orașul cu trei sute de biserici, De trei ani, Sună clopotele-ntruna... Și orașu-i plin de lume Ce

Pe buzele-mi roșii port și-astăzi stigmatul Dezastrelor mute din ultima seară... Pe buzele-mi roșii - apusuri de vară - Port urmele luptei

Străinule ce bați la poartă, De unde vii Și cine ești?... Străinule de lumea noastră, Răspunde-ne de unde vii, Prin care lumi trăiși coșmarul

În poarta curții unde m-am oprit M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit - Un zarzăr alb, ca părul meu încărunțit!... Și-n pragul porții-n care am

Ca să ajung până la tine, i-am zis calului: -Grăbește... Pune-ți aripi ca în basme Și te-nalță până-n nori... Tot mai sus, Tot mai departe

Azi-noapte-am încercat să mă-ntregesc Cu focurile globului ceresc!... Dar teama de-a rămâne tot ce sunt A sugrumat în mine orice-avânt

Mi-am zis: Voi scrie trei romanțe... Și-n trei romanțe-mi voi închide, Ca-n trei sicriuri de aramă, trei morți iubiți - Trei clipe reci - Ce-mi

Cheia ce mi-ai dat aseară - Cheia de la poarta verde - Am pierdut-o chiar aseară!... Dar ce cheie nu se pierde? Cheia ce mi-ai dat aseară Mi-a

Celei mai aproape De ce-ți sunt ochii verzi - Coloarea wagnerianelor motive - Și părul negru ca greșeala imaculatelor fecioare? De ce-ți sunt

Tăceți, voi toți din jurul meu, Vă rog tăceți - Că-s obosit, Și-aș vrea să dorm, Și-aș vrea să mor, De-ar fi să pot muri curând și mai ușor Ca

Tu crezi c-a fost iubire-adevărată... Eu cred c-a fost o scurtă nebunie... Dar ce anume-a fost, Ce-am vrut să fie Noi nu vom ști-o poate

Pe scara sufletului meu M-am întâlnit cu bunul Dumnezeu - Eu coboram mâhnit din conștiința mea, Iar El urca surâzător spre ea!... Și ne-am

Pe-același drum, Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții, De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus, Pe-același drum Pe unde ieri