Heinrich Heine›Poezii

1 Speriată, nu-mi asculți Șoapta dulce de iubire. De te-ntreb: e un refuz? Prinzi a plânge în neștire. Sânt ateu,

Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins Pojarul al tău vin. Mai ține-mă un sfert de an – Voi fi atunci prea plin. Prietenă-mi vei fi

Ah, mi-e dor de lacrimi line Din al dragostei izvor – Și mă tem că-o să se-aline Pân' la urmă acest dor. Dragostea – plăcere-amară Dar și

Mult timp tu nu m-ai amăgit Cu-a fericirii mreajă. Prin inima mea, chipul tău Trecu precum o vrajă. Veniră zorii, strălucind – Și

Curată ești ca floarea Și gingașă ca ea. Privindu-te, tristețea Mă copleșește grea. Să-ți pun pe creștet mâna – Ar trebui, îmi pare

Din lacrimile ce le plâng Răsar înfloritoare flori, Și suspinările-mi se strâng În coruri de privighetori. Și ale tale-or fi de-i

O patrie frumoasă am avut. Stejarul sus În slăvi creștea, jos viorele dulci. Un vis, s-a dus. Nemțește săruta, nemțesc era (O, ce

Gingaș zvon de clopot, lin Sufletu-mi cuprinde. Cântul primăverii-aș vrea Zarea s-o colinde. Pân' la casa cea cu flori Zvonul lui să

Eu sufletul voiesc să-mi scald În ale crinilor potire Și din potir să sune-nalt Un cântec despre-a mea iubire. Cântare vie-nflorată, Ca

Cei trei crai de la Răsărit În fiece târgușor se opreau Și despre drumul spre Betleem, Pe fete și băieți i-ntrebau. Dar nu știau nici

Obrazul tău frumos și blând Veni în somnu-mi de curând – Un chip de înger și de floare Purtând a chinului paloare. E roșie doar gura

O floare mi-e dragă, dar zău zău nu știu care Și tare-s mâhnit. O inimă caut mereu în oricare Boboc înflorit. Miroase a floare amurgul și

Prin câmpul verde rătăceam Ca să-mi ascund de lume plânsul; Un sturz sălta din ram în ram; ”De ce plângi tu?” mă-ntreabă dânsul. Întreabă

Nu mă iubești, nu mă iubești! Ce-mi pasă mie, dragă? Eu sunt, când văd ce mândră ești, Stăpân pe lumea-ntreagă! Tu mă urăști! Mi-o spune

Sosit-a mai – și-n floare Sunt crânguri și câmpii Și sub albastrul bolții Trec nori trandafirii. Privighetoarea cântă Sub baldachine

Cuprins de negre vise Priveam neliniștit, Portretul ei – și parcă Deodat' s-a-nsuflețit. Pe mândrele ei buze Un zâmbet s-a aprins Și-o

Trist, craiul Wiswamitra Se zbate, cum să facă Să ia de la Wasișta Prin post și luptă-o vacă. O, rege Wiswamitra, Ce bou cumplit ești,

Ce vreme urâcioasă: Vânt, ploaie și ninsoare... Mi-arunc din geam în noapte Privirea-n depărtare... O luminiță slabă Pe uliță

Dragi își erau ei – dar taină Iubirea aceasta le-a fost. Vrăjmaș se priveau, parcă-n moarte Și-aflaseră-al dragostei rost. Și-apoi,

În pat dacă stau și mă-nfășor Cu noaptea, și-n pernă m-afund, Un dulce chip mă îmbie Din noaptea cea fără de fund. Când somnul domol îmi

Visează zveltul nufăr Din iazuri, temător. Iar luna îi răspunde Cu luminosu-i dor. Când nufărul se-apleacă Sfielnic, către iaz, Zărește

Tăcută-i noaptea; străzile dorm toate. În casa asta, – sta iubita mea. E mult de când ea nu mai e-n cetate, Dar casa-i tot pe loc precum

Slăvită fii, cetate Care-ai purtat cândva În pântecele tale De piatră, pe draga mea. Voi, porți și turnuri, spuneți Pe unde-i, în ce

Mi-e inima grea; cu durere Eu cuget la vremuri bătrâne – Avea înțeles atunci lumea Și rost avea ziua de mâine. Dar astăzi sucit pare