Heinrich Heine›Poezii

1 Speriată, nu-mi asculți Șoapta dulce de iubire. De te-ntreb: e un refuz? Prinzi a plânge în neștire. Sânt ateu,

Să nu m-alungi, chiar de mi-a stins Pojarul al tău vin. Mai ține-mă un sfert de an – Voi fi atunci prea plin. Prietenă-mi vei fi

Ah, mi-e dor de lacrimi line Din al dragostei izvor – Și mă tem că-o să se-aline Pân' la urmă acest dor. Dragostea – plăcere-amară Dar și

Mult timp tu nu m-ai amăgit Cu-a fericirii mreajă. Prin inima mea, chipul tău Trecu precum o vrajă. Veniră zorii, strălucind – Și

Din lacrimile ce le plâng Răsar înfloritoare flori, Și suspinările-mi se strâng În coruri de privighetori. Și ale tale-or fi de-i

Curată ești ca floarea Și gingașă ca ea. Privindu-te, tristețea Mă copleșește grea. Să-ți pun pe creștet mâna – Ar trebui, îmi pare

Gingaș zvon de clopot, lin Sufletu-mi cuprinde. Cântul primăverii-aș vrea Zarea s-o colinde. Pân' la casa cea cu flori Zvonul lui să

O patrie frumoasă am avut. Stejarul sus În slăvi creștea, jos viorele dulci. Un vis, s-a dus. Nemțește săruta, nemțesc era (O, ce

Eu sufletul voiesc să-mi scald În ale crinilor potire Și din potir să sune-nalt Un cântec despre-a mea iubire. Cântare vie-nflorată, Ca

Cei trei crai de la Răsărit În fiece târgușor se opreau Și despre drumul spre Betleem, Pe fete și băieți i-ntrebau. Dar nu știau nici

Obrazul tău frumos și blând Veni în somnu-mi de curând – Un chip de înger și de floare Purtând a chinului paloare. E roșie doar gura

Prin câmpul verde rătăceam Ca să-mi ascund de lume plânsul; Un sturz sălta din ram în ram; ”De ce plângi tu?” mă-ntreabă dânsul. Întreabă

O floare mi-e dragă, dar zău zău nu știu care Și tare-s mâhnit. O inimă caut mereu în oricare Boboc înflorit. Miroase a floare amurgul și

Nu mă iubești, nu mă iubești! Ce-mi pasă mie, dragă? Eu sunt, când văd ce mândră ești, Stăpân pe lumea-ntreagă! Tu mă urăști! Mi-o spune

Sosit-a mai – și-n floare Sunt crânguri și câmpii Și sub albastrul bolții Trec nori trandafirii. Privighetoarea cântă Sub baldachine

Trist, craiul Wiswamitra Se zbate, cum să facă Să ia de la Wasișta Prin post și luptă-o vacă. O, rege Wiswamitra, Ce bou cumplit ești,

Cuprins de negre vise Priveam neliniștit, Portretul ei – și parcă Deodat' s-a-nsuflețit. Pe mândrele ei buze Un zâmbet s-a aprins Și-o

Ce vreme urâcioasă: Vânt, ploaie și ninsoare... Mi-arunc din geam în noapte Privirea-n depărtare... O luminiță slabă Pe uliță

În pat dacă stau și mă-nfășor Cu noaptea, și-n pernă m-afund, Un dulce chip mă îmbie Din noaptea cea fără de fund. Când somnul domol îmi

Dragi își erau ei – dar taină Iubirea aceasta le-a fost. Vrăjmaș se priveau, parcă-n moarte Și-aflaseră-al dragostei rost. Și-apoi,

Visează zveltul nufăr Din iazuri, temător. Iar luna îi răspunde Cu luminosu-i dor. Când nufărul se-apleacă Sfielnic, către iaz, Zărește

Tăcută-i noaptea; străzile dorm toate. În casa asta, – sta iubita mea. E mult de când ea nu mai e-n cetate, Dar casa-i tot pe loc precum

Slăvită fii, cetate Care-ai purtat cândva În pântecele tale De piatră, pe draga mea. Voi, porți și turnuri, spuneți Pe unde-i, în ce

Mi-e inima grea; cu durere Eu cuget la vremuri bătrâne – Avea înțeles atunci lumea Și rost avea ziua de mâine. Dar astăzi sucit pare