Heinrich Heine›Poezii

A răsărit senina lună Și strălucește peste mare; Eu stau cu draga mea-mpreună Și-o strâng la sân cu dezmierdare. Stăm singurei, uitați pe

Bălăioară pescăriță, Luntrea ta la mal ți-o mână; Vino-ncoa, șezi lângă mine, Să vorbim, stând mână-n mână. Și pe inima-mi căpșorul Tu

Da, te-am deplâns – și totuși n-am urât; Suntem, iubito, amândoi de plâns. Pân-sufletul s-o frânge doborât, Suntem,iubito, amândoi de

Și vântul își îmbracă iar Șalvarii albi de mare. Gem, valurile, urlă crunt Sub biciul lui cel tare. Sălbatice, din negrul cer Torente

Ce turnuri vechi, orașul Îmi pare-n asfințit Un șters tablou în zare Cu neguri zugrăvit. În vântul umed, crețuri De valuri mici

Fată cu gurița roșă, Cu-ochișorii dulci, senini, Fată mică, ziua-ntreagă Gândul meu de tine-i plin. Lungă-i seara azi – e iarnă – Și la

Spune-mi, nu ești, bunăoară, Vreun născocit portret Izvorât în zi de vară Dintr-un creier de poet? Nu! O astfel de guriță, Ochi cu licărul

Și dacă ochii tăi privesc, Mă vindec și mă liniștesc; Și dacă gura ți-o sărut, Mă simt cu totul renăscut. Și dacă tu la sân mă

Când te privesc în ochi senin, Pier fără urmă–alean și chin. Când gura ta o simt pe-a mea, Sunt sănătos de-a binelea. De pieptul tău

Când vei dormi, iubirea mea, În groapa-ntunecată, Spre tine să cobor aș vrea, Să-mi fi alături toată. Sălbatic te strâng, te cuprind, te

Toba s-o bați și să nu fii fricos. Vivandiera sărut-o ades! Toată știința din lume-i aci, Ãsta-i al cărții adânc înțeles. Bați

Și roză și crin, porumbiță și soare, Iubit-am în dragoste desfătătoare. Acuma o fată mi-e singură-aleasă, Frumoasă, duioasă, sfioasă

E oarbă lumea și e rea, Din zi în zi mai proastă. Mulți te bârfesc, iubita mea, Că nu ai fi prea castă. E oarbă lumea și e rea, Și nu-ți

Duduia stă la mare, Mâhnită de nespus. A-nduioșat-o tare Al soarelui apus. Duduie, fii isteață! Povestea-i veche doar: De-apune-aici

Ciorăpeii de mătase, Frac, manșete manierate, Vorbe dulci și dulci bezele – Dar n-au inimi, din păcate! Dragoste și inimi calde De-ar

Pilde alese, sfinte, Nici un rost acuma n-au Blestematele probleme Tu rezolvă-le pe șleau. Ca să poarte veșnic crucea Este omul drept

Prin fața casei tale Când trec în fapt de zori, Mă bucur atâta, copilă, La geam să te văd uneori! Cu ochii tăi noptatici Privești

Eu n-am urât, chiar de-am tânjit atât Pe veci eu te-am pierdut, dar n-am urât. Oricât te scalzi în foc de diamant, Tu ai în suflet noapte și

La ceai, în amurgul poetic, Vorbesc de-un amor ideal: Bărbații discută estetic Iar doamnele sentimental. „Amorul să fie

Bard german! Să faci să sune Libertatea noastră-n cânt! Sufletul să ni-l cuprindă, Înspre fapte mari să tindă, Precum Marsilieza spune. Nu

Un chip dulce-n noaptea vieții Mi-a lucit odinioară. Chipul dulce-i stins, și-acuma Bezna toată mă-nconjoară. Pe-ntuneric stând,

Privind ochișorii iubitei, focoșii, Compun excelente canzone. Pe arcuirea guriței ei roșii, Fac cele mai bune terține. Cântând obrăjorii

Mi-e sfârșitul iminent, Deci să-mi fac un testament. Creștinește, vreau cu danii Sa-mi căpătuiesc dușmanii. Virtuoșii,

M-am chinuit adesea Amar, necruțător, Cu dragostea lor unii, Ceilalți cu ura lor. Mi-au pus venin pe pâine, Venin și în urcior, Cu