Grigore Vieru›Poezii

Spicule din vârf de pai, Spune, câte boabe ai? Multe tare, multe tare: Câte stele cerul are! Cerule, albastru plai, Spune, câte stele

După mamă, după copii și după iubită n-am mai aproape pe nimeni ca ploaia. Numai de obrazul mamei mă lipesc așa ca de ploaie. Numai pe

„Basarabie, Trecută prin foc şi sabie.” Dumitru Matcovschi Închinare Marii Adunări Naţionale Pământule, tu cel de glorii, Te caut

Cu glas dulce, cu glas dulce Şi de bunătate plin, Ea în jurul ei ne strânge, Ne jucăm frumos, citim. Cine-i oare, cine-i oare? Draga mea

Ieşi la tablă, măi pisic, Povesteşte despre spic: Când se coace şi cum e, Cine-1 strânge şi cu ce? Miau-miau-miau! Pisicuţul s-a

Îmi place să te ghemui la pieptu-mi când pe cer tunetul se dă fioros de-a dura. Îmi place să văd cum se sperie buzele tale când,

– Dar primăvara, mamă, Când voi zbura-ndărăt, Voi nimeri pădurea, Doar eu de fel nu văd?! – Acolo unde lacrimi Simţi-vei că-ţi vor

Racul este croitor, Meşter bun şi silitor. Coase fuste la răţuşte, Băsmăluţe la broscuţe.

Lui Vasile Alecsandri De moarte nu mă tem, Mă tem de suferința mamei De o vedea că nu-s. De moarte nu mă tem, Dar cine, cine,

Da, Îmi iubesc mama. (E un păcat?) Şi pruncii. Şi fraţii. Şi cerul de ametist. Ca rezumat, Sunt na-ţi-o-na-list! Da, Graiul mi-i

„Greierii păzesc stelele.” D. R. Popescu Vârful cel mai ridicat E-al ierbii creștet. Nimeni încă n-a zburat Mai sus de iarbă, Peste

Aşa este, frate: Râul cel mic Când se varsă În cel mare, Îşi pierde numele. La Pererita şi Criva se vede Câte-un păstor mai

Ar trebui alături De-al iubitei nume, În sclipetul verigii, Să-l scriem și pe-al mumei. Ca, supărați, vreodată – Crescut inelu-n

Doinei şi lui Paul Enigărescu În zori, mâinile mamei Se roagă spre Cer, împrospătate De cântecul privighetorilor. Iar jos, Ţipa de

(Lui Alexandru Cazacu) Nu mă supăr că n-am bani, Bani puțini, puțini dușmani. Bani nu am și nici n-au fost, Dar îi văd la omul

Seară-n tindă, de la munci, Se adună mulţi papuci. Şed perechi, îngemănaţi, Cum le stă frumos la fraţi. Numai papuceii tăi Tare-s sfădăuşi

Irinei Petraş Şi lui Petru Poantă Până şi faţa de pernă Era de aceeaşi culoare: Roşie. Un năruitor coşmar Îmi chinuia sufletul Şi eu

Sărută-mă mereu, mereu, Să nu văd fața mării eu. Sărută-mă neîncetat, Să nu văd malul sidefat. Sărută-mă necontenit, Să nu văd cerul

Cadă frunza-n vânt – Stele ard cerești! Singur tu nu ești, Dulcele meu sfânt. Tot ce-i sus de ram Tot ce-i depărtat, O, fiu,

Pe Ştefan cel Mare şi Sfânt Cânta-voi cu drag mereu. El este şi fi-vă oricând Icoana neamului meu.

-Dealule, domn dreptule, Mare înțeleptule! Aur legănând în pai, Frică tu de hoți nu ai?! Rupe-mi-s-ar inima Nu că hoții m-ar fura, Dar că

S-a urcat pe magazie Să ne spună o poezie. Însă emoţionat Poezia a uitat. Şi ne-a spus din ce ştia Numai cum se cheamă ea:, Cucuriguuu!”

(Lui Pompiliu Borș) Treceau dincolo Prutul Numai păsări în zbor. Numai păsări înot. Numai Umbra visătoare și tristă A lunii pe valuri

Morții sunt Ca niște copii. Trebuie să-i strigi Seara acasă. Să-i scalzi Înainte de somn. Să le închizi ochii, Să le săruți