Friedrich Nietzsche›Poezii

Tu care-alinți, fecioară, Ușor un miel plăpând, Și vezi lumini și pară În ochii lui, pe rând, Tu, oriunde te-ai duce, Vrei glume-n calea

De ploșnițe mâncat, Mă vaiet de pântec. Dar alții la dansat Se-ndeamnă, la cântec... Ea trebuia acum Să fie cu mine. Stau ca un

Cuvântul viu mi-e drag nespus: El sare nalt, mereu dispus, Are-un salut cuviincios, Și chiar stângaci e grațios, Prin vine sângele

1. De când mi-a rodit această carte, mă chinuie dorul și rușinea, Până ce asemenea plantă nu-ți va înflori și ție, mai frumoasă și mai

Cugetul mi-l țin în jug Arătări hilare! Fug, dar încotro să fug? Să m-arunc în mare? Împroșcând stau guri, și gem Doar gâtlejuri

Tu, care de-orice lanț te-mbolnăveai, Tu, spirit ne-mpăcat, supus la cazne, Mereu biruitor, dar tot mai prins, Tot mai scârbit și tot

Dulce, pe munte și vale, Pacea se lasă-n amurg. Din soare cu blânde surâsuri Razele ultime curg. Iau culorile foc, licărește Un cerc

Cu cât femeia zăbovește, bărbatu-n față se târăște! Vârsta și știința vlagă dau chiar virtuților care n-o au. Haina neagră și

6 Am început cu-aceasta: m-am dezvățat de mila pentru mine! 7 Nu pentru că pe idoli i-ai surpat: pentru că-n tine idolatrul l-ai

Azi mi-atârni ca o perdea cernită, Tulbure Zeiță, la pervaz, Groaznic saltă coama ta stârnită, Groaznic vin pâraiele-n talaz. Ah! Ia

1. O, Noroc, superbă pradă! Te oferi, ferindu-ți zborul, Mâine doar, azi niciodată – Ți-e prea tânăr viitorul? Ești cărarea spre

Aceasta-i cartea cea mai sfântă, De rugă, har și chin? – Dar vai! Din pragul ei cuvântă Un adulter divin! Bravo! Cărași cu

1 Ce se-ntâmplă? Scade marea? Nu, crește țara mea! O nouă flacără o nalță! 2 Fericirea mea din alt tărâm! Tot ce azi îmi este

Mai am și azi averea toată, Ce vulturu-o privea stingher: De cum nădejdile îmi pier, Mă-nțeapă zvonul tău-săgeată, Un har ce-mi

Trăiesc în adăpostul meu, N-am imitat pe nimeni în vreun fel, Și – de acel maestru-am râs mereu, Ce însuși nu și-a râs de el. Tu care

Într-o noapte, când dormea Totu-n jur, și numai vântul Pe străzi goale suspina, Nu-mi găseam în somn alintul: Macul, ah! nu-mi

El nu-i pizmaș: de-aceea îl cinstiți? El nici nu vede cât îl prețuiți; Cu ochi de vulturi cată-n zări albastre, Nici nu vă vede! – vede numai

11 Unde-i primejdie, acolo sunt de față, răsar ca din pământ. 12 De mine vă e teamă? De arcu-acesta încordat? Vai, de și-ar pune

Tavernă mare ți-ai durat, și alta nu-i asemenea, Și băuturi ai preparat, dar lumea nu le bea. Iar pasărea, ce Phoenix fu, pe care-o

(După o zicală țigănească) Colo furci, aicea funii, Și bărbi roșii de călău, Lume-n jur, otravă-s unii – Nimic nou în felul meu! Știu,

16 „În iad ajunge cel ce-ți bate drumul!” Ei, bine! Către iadul meu doresc să-mi pardosesc cu aforisme drumul. 17 Epoca

Atârn de-o creangă cioturoasă Și-mi legăn oboseala frânt, Poftit de-o pasăre miloasă, În cuibul ei sunt ca acasă. Dar unde-s? o, departe

La faimă stai cu gândul pironit? Atunci, aceasta e scăparea: Să lași deoparte, nesilit Onoarea! Traducere Simion Dănilă

– E-n firea nemților aceasta? Acest pițigăit, din inima de neamț să vie? Tămâia care simțurile-nșală e nemțească? Și această crăcănare-a