Alecu Donici

Un câine, de pe neam dulău, Prielnic, credincios către stăpânul său, Odată au văzut Pe vechiul cunoscut, Juju, cățel tărcat, Ce din ogradă an în

Leul, lupul, vulpea și câinele odat’, Ca niște buni vecini, s-au fost alcătuit, Cu toții întrunit, Să umble la vânat: Și ce vor căpăta să-mpartă

Un poloboc cu vin Mergea în car pe drum, încet și foarte lin; Iar altul cu deșert, las’ că venea mai tare, Dar și hodorogea, Făcând un vuiet

Greierul și furnica Greierul în desfătare, Trecând vara cu cântare, Deodată se trezește Că afară viscolește. Iar el de mâncat nu are; La

— Ei, vezi, mă rog, ce nătărău! Tot înapoi se dă. Așa un rac pe fiul său Odată ocără. — O, bunul meu părinte! Răspunse racul fiu — Cum mergi tu

Þăranul între vitișoare Avea și o căpriță. El o numea leliță, Îi da adese tăricioare. Și bine o ținea. Ea însă un nărav avea: De câte ori

Un leu c-un iepure prieteni s-au făcut. Eu văd că vă mirați Și nici e de crezut; Dar când îți sta să căutați La adunările lumești, Apoi mai

Racul, broasca și știuca Racul, broasca și o știucă Într-o zi s-au apucat, De pe mal în iaz s-aducă Un sac cu grâu încărcat. Și la el toți se

Arvinte coatele au ros la antereu, Dar n-au stat mult să socotească; Ci singur el, mereu Se puse să-l cârpească. Iar pentru petici de cârpit Din

Un om bețiv odată se ispoveduia, Iară duhovnicul așa îl sfătuia: — Aproapele tău să-l iubești, Și pe vrăjmaș să nu urăști! De vin cu totul să te

Păstorul unor oi, pe lângă turma sa Avea un cal și un măgar. Din întâmplare el găsește o harșa, Cusută tot în fir și în mărgăritar. Harșaua,

Să fie România de-acum în veci unită Și propășind în toate să fie ea menită, La răsărit să-nalțe pavilionu-i sus, Ca cele de apus. Să aibă

Un sărăiman poet odat-au reclamat Asupra unui om prostuț, dar prea bogat; Iar jaloba-i era în chipul următor: — Tu, al Olimpului

Într-o zi de vară, lină, călduroasă, Răspândind în vale umbră răcoroasă, Frunzele pe arbor vesel dănțuiau Și cu zefirașii astfel se șopteau: —

În întunericul lăcașului de umbre, În tartarul cumplit Unde de grozăvii trist sufletu-ți se umple Și unde merge omul de fapte osândit, Sosiră

O furnică De soi mică, Iar de inimă prea mare, Adusese furnicarul într-o nespusă mirare, Căci, precum al ei istoric lumea au încredințat, Ea

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin Trista mea vedere uimit rătăcește. Mă uit și la soare: de lumină plin El încălzind lumea pururea

— Bre-che-che-chex! coax! coax! Căci fără apă am rămas! — Așa striga o broască, ce de cu primăvară Din valea cea slotoasă, pe deal s-a fost

— Am, am instinct de câine: Să latru până mâine; Vroi să răspund menirii de câine credincios. Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace, Iar

— Mintiosule! de unde vii? O vulpe pe măgar văzând l-au întrebat. — Drept de la leu, de vrei să știi; Am fost să-l văd și m-am mirat Cum au

Un fabulist al nostru ne-au povestit c-odată Se rânduise-n țară un lup nazâr pe oi, Dar cum ocârmuise, el încă nu ne-arată; Și ce isprăvi făcuse,

— Rămâi sănătos, vecine! Au zis lupul către cuc. Aceste țări de rău pline Le părăsesc și mă duc. Nu mai pot trăi aice, De om, câine,

Un om poznaș au fost schimbat Vro trei femei cu cununii, Fiind tustrele încă vii. Dar acolo era un aspru împărat, La care, cum au mers asemene

Având tovărășie La o negustorie, Câțiva prieteni pe viață Au câștigat mulțime de bani gheață. Și adunându-se la casa lor obștească S-au apucat

Două muște sprintenele În țări străine porneau Și pe albină cu ele Cam astfel o îmbiau: — Hai să mergem, surioară! Papagalii toți ne-au spus Că

Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor, Luând în stăpânire O bună moștenire, În vreme de un an, rămase pe ușor, Și tot ce mai avea acum era o

Un om poznaș au fost schimbat Vro trei femei cu cununii, Fiind tustrele încă vii. Dar acolo era un aspru împărat, La care, cum au mers asemene

În palat la împărat, Adevărul, gol din fire, Fără veste au intrat. La a lui așa privire Împăratul au strigat: — Cine ești? Cum

Adevărul sau cucoșul de la moară Cucoșul, știți prea bine, că are însușire De a ne da de știre Prefacerile zilei ș-a timpului schimbări. El,

Un poloboc cu vin Mergea în car pe drum, încet și foarte lin; Iar altul cu deșert, las’ că venea mai tare, Dar și hodorogea, Făcând un vuiet

— Mintiosule! de unde vii? O vulpe pe măgar văzând l-au întrebat. — Drept de la leu, de vrei să știi; Am fost să-l văd și m-am mirat Cum au

Un lup noaptea, vrând să intre tiptil la vro oierie, Nimeri din întâmplare tocmai într-o câinărie. Simțindu-l pe sur aproape, câinii toți s-au

Cine-i tare și mare, Dar minte nu prea are, Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie. Pe elefant l-au pus în codri la domnie, Și de pe neam ei

În iaz, la iezătură, S-au arătat spărtură. Dar nu era deodată Atât de însemnată Și, dacă ar fi pus morarul osteneala, Ferea la început pe viitor

Norocul pururea de toți e blestemat Că cine boierii nu are, Sau cel ce nu-i destul bogat, Toți, de la mic și pân’ la mare Găsesc norocul

— Sunt liberă, am dreptul, O cârtiță zicea, Pe sub pământ cu-ncetul, Să scurm cât mi-ar plăcea. Și cine poate oare de mine să se lege, Când eu

Eram în hotărâre de fabuli să mă las, E grea această cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care strânge nepotului avere, Ce vrea de la el

Stiglețul s-au fost prins în laț, cum e mai greu, Și deznădăjduit de moarte se bătea; Iar ciocârlanul rău De el încă râdea, Zicând: “Ce nătărău!

Odată, neamul rândunesc Având o mare ură Pe neamul șoricesc, Pentru că ouăle din cuiburi ei le fură, Au hotărât fără cruțare, Pe toți

La niște case mari, în oale prea bogate, Sta falnic pe ferești, Pe lângă flori firești, Și cele prelucrate De mâine omenești. Dar iată, nori

Un om nu prea cu minte Să-și prindă umbra vrea, Dar când pornea \'nainte, Și ea mergând sporea. Iar ea fugea mai tare Și ori cu ce o

— Merge iute, zău nu-i șagă, Spre pieire, lumea-ntreagă. Merge, merge, se tot duce, Spre pieire au pornit, Zi ce merge, rău ne-aduce Rău, tot

Eu v-am spus odată, că omul când greșește Adeseori pe altul se dezvinovățește; Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat, Apoi ori întâmplarea,

Un vrednic călăreț Avea un cal prea blând și bine învățat; Iar singur el semeț Și despre cal încredințat, Au vrut să facă o cercare: Ca fără

Stau, mă uit la ceruri, în a lor senin Trista mea vedere uimit rătăcește. Mă uit și la soare: de lumină plin El încălzind lumea pururea

Oricât de bune rânduiele, Cum vor intra pe mîini de oameni necinstiți Și numai de al lor folos povățuiți, Se fac îndată rele. Spre pildă trebuie

Cu o prăjină mare, Þăranul gâște de vânzare Mâna la târg. Și drept să zic: În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare, Grăbind la zi de târg, bătea

Þăranul a găsit un galben ruginit, Pe care lui îi da destui bani de argint. Dar el a zis în sine: “Să-l schimb așa nu-i bine. Acum am priceput că

Un înțelept odată ședea cu un magnat La sfat. — Tu, care cunoști lumea Și-n inime citești, Te rog să-mi lămurești De ce-n societăți alese mai

Sub astă piatră zace un doctor învățat; Cu moartea lui de moarte pe mulți el a scăpat.

Întru un templu idolesc, Era un zeu de lemn cu dar proorocesc; El sfaturi și povețe la tot poporul da: Pentru aceasta sta În aur și argint, spre

Un munte se trudea de facere cumplit. Trei zile au vuit, Încât se clătina pământul de sub el; Dar în sfârșit s-au desfăcut Și au născut: Un

O tabără de care mergea la târg cu oale A unui neguțător. El însuși cu-ngrijire le conducea în cale, Sperând de Moși s-adune folos

Să fie România de-acum în veci unită Și propășind în toate să fie ea menită, La răsărit să-nalțe pavilionu-i sus, Ca cele de apus. Să aibă

(Imitație) — Nu ai cuget, ești un rău! Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău. Și-n mine bați fără cruțare! Au doară ai uitat, că noi chiar

Un tânăr foarte bun, dar prea cheltuitor, Luând în stăpânire O bună moștenire, În vreme de un an, rămase pe ușor, Și tot ce mai avea acum era o

— Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios Ca să te văz astăzi în piele și voios; Ieri am privit, eu singur, ciudata vânătoare După cacomi: trei