Adrian Paunescu›Poezii

E umbra aceasta pe care O semeni în sufletul meu Cu milă si tristă mirare Voi duce-o cu mine mereu Voi duce-o cu mine mereu Și-apoi intr-o zi

Mai cred în primăvară, mai cred în amăgire, Mai cred în mine însumi, mai vreau să cred în voi, Prin mugurii aceștia ce crapă de iubire, Prin

Bocet pentru Tatiana Se-aliniază știrile atroce, Sub care omul bâjbâie înfrânt, Și, Doamne, cum peste această voce Accepți să pună un gropar

Ce dacă vine primăvara Atâta iarnă e în noi Că martie se poate duce Cu toți cocorii înapoi. În noi e loc numai de iarnă, Vom îngheța sub

Aici în Bucovina mi-e atât de bine încât mă bronzez la lumina ploii. Din basmele copilăriei mele ființe supranaturale parcă vălătucesc pe

Aparatura este toată gata și doctorul îl dă c-un fel de seu, ca să privim prin ecograf în tata, misteriosul făcător al meu. A-mbătrânit și-abia

Întreg, al dumneavoastră, așa mă simt din nou Că de minciuni și falsuri ființa mi-e sătulă, Vă mulțumesc de toate, Cinstit și Bun Erou, Renaște-n

Aici, în bucovina îmbrățișarea cu natura dă putere până și muribundului, se povestește că un om aflat pe moarte și-a aruncat plapuma pe care

Nu se mai face ziuă pe pământ, E numai noapte fără lecuire Și nu mai poate omul să respire Ca oasele în trup la el s-au frânt. Și e atâta doliu

Deodată vine toamna la Potoci și ne găsește pregătiți de vară și spic avem în păr și soare-n voci și-brăcămintea ni-i așa ușoară. Din munți se

Aseară l-am vizitat pe Ștefan Grec, un bărbat de-o vârstă cu mine, care și-a pus acsa în munții cei mari dintre Bucovina și Maramureș, a așezat

e ceață pe munți ca-ntr-o piesă cu Hamlet într-un magic Elsinor... lucruri pe care va trebui să le scriu. O reprezentare a paradisului: satul

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul „dacă” Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvăntul „nu” Hai să conjugăm ninsoarea și uitarea eu

Cu mâini însângerate Și tălpi incendiate, Pe o potecă strâmtă din cele care nu-s, Sătui de balta lumii, Nebuni de libertate, Trăim ciudata stare

1.Dacă n-am să vin deseară Mamă ușa n-o-ncuia Spune-i tatei că-s în poartă Sau găsește tu, sau găsește tu, sau găsește tu ceva. În noaptea

Trec anii și se numără ca banii Și viața mă așază pe rugul ei cărunt, Bunica nu-mi mai spune nani-nani, Mă-nfrigurează fiecare amănunt. Și cel

Starea mea e vinovăția permanentă, azi-noapte am vrut să mă sinucid, am mers în vârful picioarelor la paturile copiilor mei să-i văd înainte de

Pădure de-a dreapta, pădure de-a stânga, Ce margini grețoase de hău Și mare în țărm își continue tânga Și mie mi-e rău. Ce mult întuneric, nu

Când noaptea pe pământ e mai adâncă Decât lumina-ntregii mele vieți, La mine-n creier se trezește încă Un internat dogmatic de băieți. El are

Au crescut dobânzile, S-au umplut spitalele, S-au scumpit mormintele S-au păgânit și tainele, prea-sfintele, S-au degradat în forumuri

Fotografia lor alb-negru Ca moștenire mi-a rămas, Ca și-n arhivă, o scrisoare, Și-n blândă, un fragment de glas. Și am aflat o veste

Ce frumoasă ești în prag de iarnă, Ninge disperat asupra ta, Cerul peste tine se răstoarnă, Þurțurii în plete vor suna. Hai să fim doi oameni

1.În povestea copacilor goi Scârțâind într-o singură ușă Este vorba de noi amândoi Este vorba de foc și cenușă Doi copaci fără

Aș sta, așa cu fața-n sus, Lovit pieziș de vreme Și-ncet ca un izvor supus Þi-aș murmura poeme. Și patul de sub șira mea, Podeaua care-l