Yigru Zeltil

...că am făcut o sforțare gramaticală pe-acolo. Dar ție ți se pare doar că sunt în plus.
Mă rog, doar opinia ta (și mă mir, fiindcă știam că ție îți place mult imagismul, de altfel).

...e că acest articol putea să continue cu mult dincolo de unde s-a terminat. Atunci când am avut impresia că în sfârșit articolul propriu-zis începe, nu peste multă vreme v-ați oprit, într-un mod destul de subit. Putem discuta la infinit despre cum este minimalismul istoric, cum este minimalismul din poezia românească contemporană (în care cuvântul are cu totul alt înțeles, după câte ați precizat și dvs. în articol), cum este, de exemplu, minimalismul din literatura franceză actuală (nici eu nu știu prea multe despre el, abia de curând am auzit într-un interviu acordat lui Gelu Vlașin, care zicea și el că, atunci când a început să povestească despre minimalismul francez, interlocutorii săi credeau că nici nu există așa ceva), nu mai spun de prozatorii minimaliști americani care folosesc și ei în alt sens acest termen (am mai întâlnit la acești prozatori și termenul de \"K-mart realism\", deci bănuiesc că este vorba de un soi de realism hiper-comercial). Nu mai spun de câte ramificații pornesc din însuși titlul articolului. Per total, deci, e mult loc de expansiune. Și mai straniu e faptul că abia acum am observat că titlul e \"Utopia antilirică\" și nu \"Antiutopia lirică\" (tocmai azi văzusem un articol despre douămiism în care se vehicula ideea că mai toți scriitorii generației au în comun o perspectivă antiutopică). Încă o bătaie de cap, deci! În ceea ce mă privește, mă întorc la utopiile mele..

...dar stau și mă întreb ce înseamnă, până la urmă, acele \"catabolisme dulci\"? Bun, am înțeles că și DEXul online spune ceva despre \"dezasimilație\", dar tot este prea vag pentru neuronii mei...

...am fost la ambele etape, m-am căpătat inclusiv cu un exemplar din ”Yoyo” al lui Vasilievici (a cărui soră, Anca Vasilievici, a fost la eveniment), pe lângă revista omagială, am ”trăcănit” multe despre literatură etc. cu redactorii revistei și nu numai, la amfiteatru am savurat un program inițiat de ”amfitrionul” d. Mircea Popovici (care din prima clipă în care m-a văzut m-a poreclit ”Labiș”, dintr-un motiv sau altul...), care a fost condus apoi de Dan Mihuț. Am avut și eu o intervenție cu poezia ”Dragostea de vid”, înainte de asta d. Valentin Sgarcea a citit poezia ”Sfânta împărtășanie” de Gherasim Luca, apoi Dan Mihuț și încă alte câteva persoane au recitit din George Vasilievici. În partea a doua, au fost mult mai mulți oameni, cei mai mulți au fost, în mod ironic, elevi din chiar liceul meu, care au venit în grup sub oblăduirea profesoarei lor de română... Per total, a fost frumos. Se pare că în vreo 3 săptămâni va urma a doua ediție a Lecturilor urbane.

...fiind prima dată când particip la așa ceva. Sunt destul de sigur că au mai fost chestii de acest gen pe la Constanța, deși nu sunt sigur dacă Primăvara poeților este exact aceeași chestie (de fapt, nu)... Mă rog, nu contează, există prima dată pentru orice! Nici eu, până acum, n-am văzut asemenea ore nonconformiste - asta da idee!
În rest, mai vedem la fața locului...

Aurelian Titu Dumitrescu a spus imediat după 1989, referitor la generația optzecistă, că nu vor supraviețui timpului decât acei optzeciști ce nu vor refuza în continuare lirica metafizică...
Ajungând ceva mai approape de subiectul articolului de față, pot spune - e doar părerea mea însă - că, totuși, zilele poeziei strict religioase sunt numărate, iar aceasta rămâne să se prelingă printre versurile așa-zis \"profane\" - cum am spus, doar părerea mea. Cred că \"sensibilitatea postmodernă\" (iată o sintagmă care poate trezi nedumeriri fiindcă prea puțin au o idee cât de cât solidă a ceea ce înseamnă postmodernismul) va căuta o contopire a genurilor și stilurilor...

\"În felul nostru, balcanic, de-a face istorie eu cred că primul laureat Nobel român ori va fi sanctificat de vreun răspopit politic, ori va fi făcut „troacă” în ziarele și emisiunile dadaiste de pe sticlele noastre din case...\"
Herta Muller nu e laureată româncă de Nobel, nu?
Care, a propos, în orice caz a câștigat premiul pe motive politice artistice. Cu mass-media nu prea are treabă, nici nu auziseră de ea ziarele și canalele TeVe până să ia Nobelul. Și, pur întâmplător, ea a scris și poezii după rețetă dadaistă, dar mass-media nu e dadaistă (căci dadaismul presupune ”idioțenie cultivată lucid”, or idioțenia mass-mediei nu e deloc lucidă - sau o fi la un anumit nivel)...
În orice caz, multe felicitări pentru revalorificarea lui Ștefan Aug. Doinaș (care ar trebui privit ca un adevărat postmodernist, dar care a fost învelit în uitare ca și Cezar Baltag poate pentru că poezia metafizică nu mai e ”cool”... Vreau să spun că n-am citit din poemele sale de după 1989, dar remarca aceea a lui Nicolae Manolescu pare a se datora fugii de a termina Istoria...) și pentru întemeierea unei reviste într-o zonă a României destul de puțin cunoscută, deși nimic nu întrece obscuritatea Sălajului, poate sunt ignorant dar îmi pare a fi locul unde nu se întâmplă nimic niciodată... Bine, e suficient să spun că până și aici, la Constanța, viața culturală e aproape zero și aproape integral ”underground” (chiar revista Tomis au sediul literalmente ”underground”, într-un demisol...). În rest, cu bine.

Un poem care mi s-a părut destul de original și satisfăcător. Ultimul vers cred că are legătură cu delicatesele culinaro-sintactice (?!) de mai devreme, sau poate cea care a donat monezile nu mănâncă fraze...

Mi-e imposibil să nu mă întreb de ce autorul (sau cel puțin ”eul liric”) acestui poem ia hotărârea să frece o frunză de urzică sau să mângâie un câine plin de căpușe, deși (cel puțin așa am înțeles din poem) știa oarecum deja ce se va întâmpla... La fel, în ultimul vers cele două picioare intră în competiție, deși se poate intui un rezultat dizarmonic (nemenționat însă în poem)... Altminteri, o poezie cu un miros destul de actual, pseudo-”mizerabilist”, dar și cu o briză de originalitate, inclusiv formal (toate frazele încap în câte un vers, ceea ce lasă o senzație poate alertă).

De o simplitate luxuriantă, de o agresivitate a subtilului demnă de o piatră alchimică a amatorilor de \"haiku\" și alte niponisme seducătoare. Seducător e, în general, cuvântul. Cuvinte prea puțin neobișnuite turnate în lumini de mare valoare. Am spune: o pictopoezie de mare tonaj, dacă nu s-ar simți tocmai lipsa de greutate care face lucrurile să pară atât de (ăsta e cuvântul pe care-l așteptam) ESENȚIALE.

Pun o stea, deși am intrat cam târziu în horă...

Este aici o poezie care își compune din non-firesc firescul, și reușește, de fapt, să acorde firescului din urmă valoare primă, originară, joc prim - tocmai de aceea subtilitatea lovește, nu se mai ascunde printre nori luna Poeziei...

Aș spune: promițător, dacă n-ar fi depășit deja promisiunile...

Mă gâdilă plăcut la urechi acest poem, deoarece nu e doar un tratament sec al realității cotidiene. E genul de poezie care n-ar reuși să supraviețuiască unei aridizante analize, pentru că farmecul ei e în altă parte și în mare parte transparența corpului poemului justifică poate rezonanța mea cu el (poemul). Ar fi greu deci să justific în cuvinte umane punctarea cu o steluță a acestui poem care sună suspect de mult a manual de alchimie... Mai presus de toate, îmi fac abonament la \'cest poet vestit care încă n-o fi vestit, dar are stofă...

La mai mare existență
YZ

Despre ce antologie de autor e vorba? \"Maxime cu zecimale\" (care nici nu știu dacă este antologie, pentru că n-am văzut-o) sau \"O cafea sub un cearcăn\"? Oricum, un poet aparte care așteaptă să fie descoperit. Am găsit anul trecut într-o bibliotecă \"O cafea sub un cearcăn\", a fost o surpriză plăcută pentru mine...

Cred că te referi la \"Cântecul de noapte al peștelui\" de Christian Morgenstern, dar acesta a murit demult. Asta dacă nu cumva acel poet tânăr a încercat să preia \"rețeta\"...

Poate și din cauza formei oarecum insolită (de proză poetică), mi se pare că aceste \"Fructe verzi\" aduc un aer oarecum nou... Cel puțin pentru mine, care nu sunt prea la curent cu \"achizițiile\" poeziei românești din ultimii ani...

A fost (și este, căci memoria lui nu se va stinge) cu adevărat un spirit polivalent, o valoare, un corifeu în carne și oase prin tot ce a făcut care a promovat intens poeții contemporani și nu numai (vezi, de exemplu, excelenta sa antologie a literaturii avangardiste, ediția din 2006). De am mai fi avut câțiva ca el...

Aș zice că poetul n-are niciodată cu adevărat concediu. Minunarea este perpetuă. Pauzele sunt doar de respirație, iar poezeama merge și ea în flux și reflux, dar când anume este fluxul respectiv refluxul este mai mult o chestiune subiectivă. În fine... Oricum, în ultima vreme m-am simțit foarte în formă, iar ceea ce am postat pe site nu este, cred, mai mult de o jumătate din producția mea recentă. Și cele mai multe comentarii negative le-am primit pe seama tentei amoroase din ultima vreme, care, fie vorba între noi, nu se datorează vreunei persoane anume...

Am observat un mic typo: \"decât să îți cadă o cărmidă în cap\" - nu era cumva \"cărămidă\"? În rest, numai de bine. Ce altă părere să am în legătură cu un astfel de text? Pentru că, totuși, mai rar un urmuzian fără iritantul tragism inerent unui Absurdistan. Un Absurdistan care este relaxat și naiv, în cazul tău. Toată stima și tot respectul pentru sucul de portocale, fără de care lumea ar fi fost mai puțin bună...

La mulți cartofi,
Yigru Zeltil

...o mică greșeală: în rândul 10, paragraful întâi, se scrie \"Mondernismul\" în loc de \"Modernismul\", așa cum este corect... În rest, numai de bine! Plăcut surprins de mențiunea lui Pericle Martinescu, fie și într-o doară, chiar dacă lipsește încă, de pildă, Constantin Fântâneru, care îl precede cu câțiva ani pe mult mai cunoscutul Blecher...

...Aceasta este o traducere destul de veche, așa că nu este prea cizelată... Oricum, bănuiesc că cei mai mulți știu deja engleză, așa că cei curioși nu vor avea probleme să digere variantele originale ale poemelor lui Cummings...