Yigru Zeltil

Cam când ar putea apărea primele volume? Sunt nerăbdător să văd acea ”identitate vizuală unică” care era menționată într-un comunicat anterior...

”lumea contemporană, cea trăită de noi toți, este mai mult decât imperfectă, este crudă și nedreaptă, pe care o înnobilează doar omul cu suferința sa.”

N-am fost niciodată de acord cu genul aceasta de silogism practic, cred, începând cu Aristotel. Mă înșel dacă spun că el susținea că, prin artă, orice lucru urât pare frumos, așa, din senin. Este adevărat că lumea înconjurătoare cam tinde să dea apă la moară tragiștilor, pesimiștilor și scepticilor, dar tocmai asta ar trebui să fie o provocare pentru cineva, de a depăși nivelul acesta al aparențelor.
Dar, mă rog, ce relevanță are într-o recenzie a unui roman douămiist? Silogismele de acest gen se potrivesc ”la țanc” în peisaj, nu? Și dumneavoastră n-aveți niciun amestec în treburile de mai sus...

...se înțelege că revista nu v-a lăsat să vă exprimați în prea multe cuvinte. Eu am crezut că dvs. ați scris articolul și după aceea a apărut în revistă, nu că revista v-a cerut să faceți într-o anume limită de caractere.
Este o temă ce ar merita dezbătută pe larg, într-un mod liber.

De ce câștigătorul locului I mai trebuie să plătească încă tot atâta cât a primit ca bursă? Destul de dubios, ceea ce înseamnă că ”săracii” tot vor trebui să găsească de undeva un sac sau să-și rupă aproape un salariu mediu pe economie, deci nu e o alternativă la concursul de la Cartea Românească. Dar pe unii tot cred că îi avantajează asta, pentru că am auzit că se practică prețuri înfiorătoare de 20-30 milioane de ROL pe la nu-știu-care edituri. Dacă există cineva care să beneficieze de pe urma acestui concurs, atunci să fie bine primit concursul. Le țin pumnii concurenților (din motive diverse, nu pot să particip) și de-abia aștept să citesc cărțile, mai ales că, având aceeași identitate grafică, treb să arate frumos...

Îmi place, e plin de metafore destul de curajoase, convinge și finalul, și numeroasele \"refrene\" (așa îmi place să le zic la versurile memorabile).

...că am făcut o sforțare gramaticală pe-acolo. Dar ție ți se pare doar că sunt în plus.
Mă rog, doar opinia ta (și mă mir, fiindcă știam că ție îți place mult imagismul, de altfel).

...e că acest articol putea să continue cu mult dincolo de unde s-a terminat. Atunci când am avut impresia că în sfârșit articolul propriu-zis începe, nu peste multă vreme v-ați oprit, într-un mod destul de subit. Putem discuta la infinit despre cum este minimalismul istoric, cum este minimalismul din poezia românească contemporană (în care cuvântul are cu totul alt înțeles, după câte ați precizat și dvs. în articol), cum este, de exemplu, minimalismul din literatura franceză actuală (nici eu nu știu prea multe despre el, abia de curând am auzit într-un interviu acordat lui Gelu Vlașin, care zicea și el că, atunci când a început să povestească despre minimalismul francez, interlocutorii săi credeau că nici nu există așa ceva), nu mai spun de prozatorii minimaliști americani care folosesc și ei în alt sens acest termen (am mai întâlnit la acești prozatori și termenul de \"K-mart realism\", deci bănuiesc că este vorba de un soi de realism hiper-comercial). Nu mai spun de câte ramificații pornesc din însuși titlul articolului. Per total, deci, e mult loc de expansiune. Și mai straniu e faptul că abia acum am observat că titlul e \"Utopia antilirică\" și nu \"Antiutopia lirică\" (tocmai azi văzusem un articol despre douămiism în care se vehicula ideea că mai toți scriitorii generației au în comun o perspectivă antiutopică). Încă o bătaie de cap, deci! În ceea ce mă privește, mă întorc la utopiile mele..

...profundul dezacord cu cel de-al patrulea paragraf. Sarmizegetusa (un adevărat Stonehenge), Peștera Urșilor, Delta Dunării, Babele și Sfinxul, chiar Castelul Bran, parcă sunt totuși mai multe decât atracțiile turistice din Zimbabwe, sau mă înșel eu? În orice caz, articolul îmi miroase a genul de scepticism ieftin, justificat de aparențe și practicat atât de des astăzi. Istoria reală a țării nu este însă egală cu cea din cărțile de istorie, dar, normal, orice argumente aș aduce aici ar semăna cu ”teoria conspirației”, nu?

...dar stau și mă întreb ce înseamnă, până la urmă, acele \"catabolisme dulci\"? Bun, am înțeles că și DEXul online spune ceva despre \"dezasimilație\", dar tot este prea vag pentru neuronii mei...

...am fost la ambele etape, m-am căpătat inclusiv cu un exemplar din ”Yoyo” al lui Vasilievici (a cărui soră, Anca Vasilievici, a fost la eveniment), pe lângă revista omagială, am ”trăcănit” multe despre literatură etc. cu redactorii revistei și nu numai, la amfiteatru am savurat un program inițiat de ”amfitrionul” d. Mircea Popovici (care din prima clipă în care m-a văzut m-a poreclit ”Labiș”, dintr-un motiv sau altul...), care a fost condus apoi de Dan Mihuț. Am avut și eu o intervenție cu poezia ”Dragostea de vid”, înainte de asta d. Valentin Sgarcea a citit poezia ”Sfânta împărtășanie” de Gherasim Luca, apoi Dan Mihuț și încă alte câteva persoane au recitit din George Vasilievici. În partea a doua, au fost mult mai mulți oameni, cei mai mulți au fost, în mod ironic, elevi din chiar liceul meu, care au venit în grup sub oblăduirea profesoarei lor de română... Per total, a fost frumos. Se pare că în vreo 3 săptămâni va urma a doua ediție a Lecturilor urbane.

Împlinirea spirituală, pe orice cale ar veni ea, e bine venită. Puțini își dau încă seama de acest lucru, trecând masiv prin \"dresajul\" societății. E frumos când o depresie este învinsă, când viața oricăruia dintre noi capătă, în fine, sens.

...fiind prima dată când particip la așa ceva. Sunt destul de sigur că au mai fost chestii de acest gen pe la Constanța, deși nu sunt sigur dacă Primăvara poeților este exact aceeași chestie (de fapt, nu)... Mă rog, nu contează, există prima dată pentru orice! Nici eu, până acum, n-am văzut asemenea ore nonconformiste - asta da idee!
În rest, mai vedem la fața locului...

Aurelian Titu Dumitrescu a spus imediat după 1989, referitor la generația optzecistă, că nu vor supraviețui timpului decât acei optzeciști ce nu vor refuza în continuare lirica metafizică...
Ajungând ceva mai approape de subiectul articolului de față, pot spune - e doar părerea mea însă - că, totuși, zilele poeziei strict religioase sunt numărate, iar aceasta rămâne să se prelingă printre versurile așa-zis \"profane\" - cum am spus, doar părerea mea. Cred că \"sensibilitatea postmodernă\" (iată o sintagmă care poate trezi nedumeriri fiindcă prea puțin au o idee cât de cât solidă a ceea ce înseamnă postmodernismul) va căuta o contopire a genurilor și stilurilor...

\"În felul nostru, balcanic, de-a face istorie eu cred că primul laureat Nobel român ori va fi sanctificat de vreun răspopit politic, ori va fi făcut „troacă” în ziarele și emisiunile dadaiste de pe sticlele noastre din case...\"
Herta Muller nu e laureată româncă de Nobel, nu?
Care, a propos, în orice caz a câștigat premiul pe motive politice artistice. Cu mass-media nu prea are treabă, nici nu auziseră de ea ziarele și canalele TeVe până să ia Nobelul. Și, pur întâmplător, ea a scris și poezii după rețetă dadaistă, dar mass-media nu e dadaistă (căci dadaismul presupune ”idioțenie cultivată lucid”, or idioțenia mass-mediei nu e deloc lucidă - sau o fi la un anumit nivel)...
În orice caz, multe felicitări pentru revalorificarea lui Ștefan Aug. Doinaș (care ar trebui privit ca un adevărat postmodernist, dar care a fost învelit în uitare ca și Cezar Baltag poate pentru că poezia metafizică nu mai e ”cool”... Vreau să spun că n-am citit din poemele sale de după 1989, dar remarca aceea a lui Nicolae Manolescu pare a se datora fugii de a termina Istoria...) și pentru întemeierea unei reviste într-o zonă a României destul de puțin cunoscută, deși nimic nu întrece obscuritatea Sălajului, poate sunt ignorant dar îmi pare a fi locul unde nu se întâmplă nimic niciodată... Bine, e suficient să spun că până și aici, la Constanța, viața culturală e aproape zero și aproape integral ”underground” (chiar revista Tomis au sediul literalmente ”underground”, într-un demisol...). În rest, cu bine.

Mi-au plăcat mai ales versurile \"voal fin din pânză de păianjen/broboane de rouă în loc de pietre swarovski\". Dar, în general, m-a lovit senzația de simbolism \"updatat\", actualizat la nivelul secolului XXI (douăzecișunu). În rest, toate cele bune.

Nu știu cum se face, dar tot azi am citit un text de-al lui din cartea Generația 2000 și tot azi am citit ceva despre sincronicitatea lui Jung... Trebuie să însemne ceva. Oricum, ar fi spus despre strofele lui Mugur Grosu de mai sus că sunt ”înspăimântător de frumoase”. Măcar a avut timp să scrie câte ceva până la moartea lui, au existat scriitori precum Aurel Zaremba, morți la 19-20 de ani, înainte să apuce să publice vreun volum.

Un poem care mi s-a părut destul de original și satisfăcător. Ultimul vers cred că are legătură cu delicatesele culinaro-sintactice (?!) de mai devreme, sau poate cea care a donat monezile nu mănâncă fraze...

Mi-e imposibil să nu mă întreb de ce autorul (sau cel puțin ”eul liric”) acestui poem ia hotărârea să frece o frunză de urzică sau să mângâie un câine plin de căpușe, deși (cel puțin așa am înțeles din poem) știa oarecum deja ce se va întâmpla... La fel, în ultimul vers cele două picioare intră în competiție, deși se poate intui un rezultat dizarmonic (nemenționat însă în poem)... Altminteri, o poezie cu un miros destul de actual, pseudo-”mizerabilist”, dar și cu o briză de originalitate, inclusiv formal (toate frazele încap în câte un vers, ceea ce lasă o senzație poate alertă).

Un haiku bunicel (cel puțin ca poezie, din punct de vedere formal nu știu cât de mult respectă \"rețeta\"), ce îmi amintește (într-un sens bun, nu rău) de poezia aceea celebră de Blaga cu zgomotul razelor de lună ce se lovesc în geam...

De o simplitate luxuriantă, de o agresivitate a subtilului demnă de o piatră alchimică a amatorilor de \"haiku\" și alte niponisme seducătoare. Seducător e, în general, cuvântul. Cuvinte prea puțin neobișnuite turnate în lumini de mare valoare. Am spune: o pictopoezie de mare tonaj, dacă nu s-ar simți tocmai lipsa de greutate care face lucrurile să pară atât de (ăsta e cuvântul pe care-l așteptam) ESENȚIALE.

Pun o stea, deși am intrat cam târziu în horă...