în moalele sângelui

Urmăresc tot mai captivat cum scrisul lui Ștefan Ciobanu capătă nuanțe distincte în contextul industriei poeticiești de azi. Reușește să fie original chiar și acolo unde, sau mai ales acolo, primele cuvinte par să nu anunțe nimic spectaculos. Ba din potrivă - ai impresia că vor luneca în patetism. Și deodată totul se răstorarnă:
\"era liniștea aia
în care oglinzile făceau pui ca apucatele\" sau:
\"care cânta la un cimpoi
de trezise toți fluturii cu suflet de vultur\"

Totodată recurgi și la un procedeu invers. Treci de la expresii și imagini tari la o tonalitate firească, care îmblânzește și domesticește:
\"să le pun vată cu acetonă
între degetele de la picioare
să le fie răcoros mersul\" sau:
\"puii cu pielea de oglindă cădeau cu zgomot
de parcă ploua cu ancore\"
În general puterea de seducție a acestor două versuri mi se pare ieșită din comun.
Acest poem se autodivinește cu exactitate în final:
\"așa că toată gălăgia aia
aluneca în liniște\"

Ar fi anormal sa apreciez originalitatea unui poem și să nu-i dau stea.
Stea!