voiculescu daniela

iubitule... zăpada asta are un aer tropical, te face să simți visul soarelui! fugind cu luna, de Sf. Valentin, pe biciclete roz, prin Costa Rica! iubitule... timpul nu se mai împiedică

stau și mă gândesc... cum m-ai pierdut? de fapt, cum m-ai pierdut și a doua oară, și a treia oară? unde te va duce drumul, motanule filozof? cum ai să înnozi cozile viselor? mi-aduc aminte

dragul meu... nu aș vrea ca istoria să se repete, deși parțial se repetă! m-am îndrăgostit tot de un profesor de filozofie și de istorie, neobosit căutător prin furnicarul vieții! sper, chiar

eu sunt simplitatea pierdută, într-o lume care se încurcă. mă zăpăcesc singură, dorind să trăiesc primordial... și clipa mea se roagă mereu, se arcuiește pe membrana sufletului...

pădurea e un joc cu buchete de aramă, venusiene târzii, adorate de noiembrie. vântul caută iluziile ascunse în zâmbet de Jhonny Deep. pustiul fumează o dimineață de cimitir. alchimiștii

viața a ajuns o listă, un comunicat din lucruri fără logică... zahăr, piper, sare, ardei iute și mălai! parcă ai învăța trucuri pentru sex pasional, atunci când relația cu partenerul nu mai

romb. Platon desenează o notă muzicală. praf de ninsoare, călător matinal, fard de tăcere. pătrat. în șoaptă uimită, fereastră ruptă din miezul inimii. cel mai roșu poem, la

mă uit la umbra mea pe coala de hârtie... e mișcarea tăcerii! apoi ascult ploaia și privesc șalul nopții... rămas în mirarea unei levitații! și-mi aduc aminte de primul tău telefon, hotărât

îți simt toți anii... și cei din viețile anterioare! și rana pe care o ascunzi în pieptul tău... sângerează în mine! parcă am fi două jumătăți de pâine, aburinde, pe mese diferite, uitate...

te-am găsit pe sânul meu stâng, tatuaj filozofic, răscolind trecutul, lăcrimând a ramă subțiată de lipsa iubirii... și te-am mângâiat cu monede de început, te-am respirat până la

nu credeam că o să mă ajungă ziua nopții, când îmi voi vedea timpul decapitat... și nu voi mai avea nicio lacrimă să îl plâng! voi trece după cortină și îmi voi spune... s-a terminat totul! așa,

nu am numărat de câte ori spun, în gând: te iubesc, iubire! dar o spun așa de frumos, așa de adevărat... mi-ai invadat viața ca o deslușire de final, ca un epilog despre fantasticul mult

de câte ori am scris... despre vis! sau despre speranță! așa am trăit. visând, sperând. am murit, am înviat. câte rotiri! din vis în vis, am învățat că așa este viața... ca și cum aș fi intrat

ce aș putea aduna din tine, iubitule? aș începe cu degetul mic, cu glezna ochioasă... ascunsă în ceața uitată a lutului... și-aș mai pune buzele tale, rostind poemul

atâtea cuvinte, unele peste altele, cutii goale... sunt chinuită de virtual, de timpul aglomerat și de pereți-vampiri... poate că nu voi sta niciodată în leagăn... cu iubirea, poate că locul

e Sfânta Treime... aprind trei lumânări, albe... și miros timpul. ninge cu lumină de lună plină... și masa mă așteaptă cu leuștean, trandafiri și busuioc... această simplitate mă renaște,

prima zi de toamnă mi s-a așezat pe inimă, fluture mic, galben, asemeni unei șoapte care-ți promite iubire... și-mi doresc să desenez acest evantai, să dau parfumul piersicii fiecărui cerc,

o zi carmine. iubindu-mi arșița sângelui, care se ridică paradoxal... într-o renunțare de căutare, privind cum trăiesc oamenii, șoptind în gând... trebuie să accept viața... nefericirea. 12