voiculescu daniela

am știut să îmi apăr pielea, pentru că m-am născut la sfârșitul unui octombrie, cuprins de melancolia trecerii... cu pieptul plin de săgeți cu lumină dulce, cuprinsă și ea de melancolia

da. peste cinci luni, voi sufla în patruzeci de lumânări... va fi o seară rece, de sfârșit de octombrie. îmi voi sărbători suferința și-atât. un tort în formă de inimă și un pahar de șampanie

cocoșul se-neacă cu ceață, câinele se sperie-n somn, iar strada face sudoku pe spinarea cometei... cifrele vin spre tine, ascuțind un șir indian... te vei trezi în sunete

îmi doresc cel mai simplu lucru, mic... ca bobul de grâu! să se facă lumină între noi... să ne vedem atât cât trebuie – eu, femeie, tu, bărbat, iubirea iubirii. ferestrele satului care se

am nevoie de un val de iubire... lacrimile mele sunt săruri de uraniu, ce cad în inimi de sticlă... și strigă portocaliu-roșu... după cercei de coral și pene de cocori! să se legene, să se

calul verde al inimii mele are privirea pierdută... pe pajiștea durerii, a frângerii. e conștient ca o femeie ce naște. mereu pierde stelele prin ochi, ca să ofere zâmbetul cel mai frumos. și

mă doare sufletul de tine, iubitule, mă doare umbletul iubirii care a venit prea repede, dar prea târziu... și nu mai știu să-mi privesc viitorul! ba mă sufoc, de parcă aș căuta inima

ceva pare să se schimbe... el nu mai poartă cravată, istoria ochilor lui licăre aproape de fruntea mea, iar buzele noastre prind contur de rândunele. vom învăța zborul fericirii, șoapta

eu sunt un vis... și visul ține puțin! eu sunt un vis frumos... și visul frumos ține și mai puțin! el seamănă cu bicicleta albă, încărcată cu lalele multicolore! el seamănă cu strada

pot să mă opresc... oricând! să mă uit la timp și timpul să se uite la mine... amândoi uitați... uitând de noi! vremea și timpul, perechea uitării... trecând în negativul unei fotografii,

a fugi sau a nu fugi... asta este dilema clipei mele. am păcălit moartea cu viața, am păcălit viața cu moartea, ca și cum la naștere... ursitoarele s-au jucat, zurlii, cu un pachet de

de astăzi, nu mai am nevoie de oglindă, nu mai caut! am găsit răspunsul, dar durerea va fi și mai mare, lacrimile și mai nulte, bătăile inimii și mai repezi... condamnată la viața fără viață,

și uite că e greu să trăiești simplu! filozofii aștern vorbele pe hârtie, dar sunt puțini cei care adoră simplul... care știu să se întoarcă acasă, zburând ca iubirea! și uite că e greu

așa sunt... o văpaie de dor pe Ponte Rialto, cântând misterios... Why, de Annie Lenox. și alerg după răspuns, cât mai sus, așteptând să mă întâlnesc cu columna lui Constantin Brâncuși! așa

te-am iubit cu tot roșul macilor, răscolitor... ți-am vorbit despre timpul din timp, nemuritor... și ochii tăi s-au trezit într-o lumină limpede, stele gemene... pescuindu-mi sufletul! 18

inima mea a căzut pe un taler de balanță, neuroni de cupru s-au trezit cu poftă de roșu, licitând pentru o mireasmă de căpșună... și tac, mă uit la dor cum crește, foc tomnatic, de arțar

un sân dezgolit, un ciorap de arlechin și numărătoarea inversă! balanța se învârte, arde ca privirea de lup, amețind normalul... fulgii de nea țipă oblic, a dungă între mine și

stau sub copacul lunii și ploile de scorțișoară îmi risipesc suspinele. iepurele surâde blând, imitând un cor celest de clopote pictate cu chinovar... îmi închipui că te oprești lângă

îmbrățișează-mă... să ne pătrundem emoțiile din adâncuri... este mai importantă viața pe care ne-o dorim... și pașii cu care o clădim! îmbrățișează-mă... pentru că nu cunosc seninul