voiculescu daniela

captivă în jocul lacrimilor... în realitatea mea, doar sfinții mă așteaptă... sunt mereu sfâșiată! urletul timpului, triunghiular, se izbește de inima roții! grăbit să treacă prin

depărtarea... parcă ar fi o cutie cu petale de trandafir cristalizate, sticla cu absint sau un ceai cu aromă de mirabelle și naranquilla... mă cucerește subit! prinde rădăcini la mine-n suflet,

mai avem timp... să citim un poem eminescian, să alunecăm pe ramul cel mai înalt al dorului, contrarii de eșarfă cosmică, animate de sevă stelară, ploaie cu cercei din tei albi... mai

ce simplu e, când nu mai bate vântul... când mergi pe drum știind că punctele cardinale sunt liniștite, nici ele nu mai au nimic de explicat – e doar lumina toamnei, tot mai aproape,

mă plimb printre mesajele din calculator și inima mea se mărește cu fiecare poezie trimisă de tine... e limpede că apele noastre s-au întâlnit cu cerul! suntem atât de liberi în iubire...

nici nu știu de ce mă iubește! am ochi lichizi, venețieni, pântec de lună, săltăreț... mă joc șotronul cu iepurașul! alunec pe pagina copilăriei și fac piruete pe minute... suflu în păpădii

îmi vine s-o iau la fugă... spre tine, iubire! să mă ascund în camera ta... și să te studiez! cum te îmbraci, dimineața, cum convingi timpul să vină cu tine! surâsul tău, identic cu al meu,

Ianus mi-a cântat la pian... până a zâmbit și sufletul meu! și mi te-a dăruit în diafanul albastru al rochiei care a mângâiat-o pe Calliope... și te-am privit cum îți încolăcești trupul, precum

printr-o rotire de amintiri, te-am auzit: luptă, iubito! și trupul mi s-a făcut ecou magic... am reușit să înțeleg de ce sunt în tine, de ce ești în mine... era vorba de

mi-e dor să despic marea prin speranța unui răsărit, să împart timpul printre valuri și vise explozive cu tine... aflând infinitul sărutului pasional! mi-e dor să te găsesc pe trupul

lacrimile lui, mărgele de nisip. șoaptele lui, azur de jad roșu, mări ce-mi traversează pântecul, învățând legănarea din valurile deșertului. se pare că visele au muchii de piramidă,

într-un fotoliu-scoică, roșu, pe valul unei melodii... mă joc cu gândul... mă văd în copilărie... atingând razele soarelui. zâmbind, cu pieptul... eliberându-mi sufletul, pe alba

oricât aș vrea să fug de adevăr, tot simt nodul din gât. oricât aș încerca să rămân cu visul care m-a adus până aici, nu se mai poate... trebuie să deslușesc durerea care mă fulgeră, tunetul

tu mi-ai furat cel de-al treilea ochi... și ai plecat jucăuș, ca Nebunul din cărțile de Tarot, fascinat de movul cameleon al visului meu, dornic să-i citești realitatea! parcă-ai fi prins din

am derulat harta spatelui tău, privindu-mi emoția care desena diagonalele pătratului magic, clepsidra adevăratei iubiri... venise timpul să torn nisipul. să te mângâi tandru, cu o

îmi sunt dragi palmele tale, îmi par două semne de mirare, care mă doresc și se apleacă de dor... și vis... aș vrea să le mângâi și să le sărut oglinzile cu psalmi. ești cu mine, înger păzitor,

ninge cu sclipici... parcă timpul s-ar fi făcut ploaie cu licuricii dorințelor! și sufletul e cald, alunecare de magie, ca și cum tu ai fi lângă mine și am asculta îmbrățișați... Elvis

am rămas cu salcia din fața blocului... să învăț filozofia suspinului adânc. Felix s-a transformat într-un gând de internet. da, a rămas singur... și bloguiește, bloguiește, iubind-o mereu pe

nu am să mai întind mâna... spre chipul tău cu zâmbet de trestie... nu am să mai strig lumina lunii septembrie, înserată... ca mersul vulpii! voi crede în cântecul vagabondului... și voi