Seara blanda curge lina
In culori portocalii,
Cerul plin e de lumina
Si de raze rozalii
Care viu izbesc in geamul
Cerului, mangaie norii
Si aflandu-si intreg neamul
Muta de pe arcurii
Candva, in stanga secolului XX
Cand minutarele curgeau din ceasuri reci
Si timpurile pipaiau cascade
Mutasem oul cu balade
Din lanul orelor culcate
In tara Viselor Prefabricate.
Fluierul
Genunchii tai albi
ii visez cu ochii deschisi,
in nemiscare adanca,
in nervi tristi,
in junghi curat
cu ape moi,
in tacere lunga,
in mila si noroi,
in respiratie muta,
in pace subtila,
in
I
Timpul curge încet,
lichefiindu-se la temperatura abstractă (de ce nu?)
a soarelui roșu, mare, înalt.
În depărtări zvonea un pod greoi, prelung,
și munții albi se profilau în nori
Cause I was sad, the night was high,
the moon was purely white,
your eyes were crying, couldn’t
stop their storm. And it began
to rain: the clouds were grey and
full of sadness, their
frunzele arborelui genealogic,
că s-ar putea, de fapt e sigur
că veți strica Timpul. Veți
deshuma bunicii și veți omorî
nepoții. Veți trage dungă peste
prezent, între un vin vechi și o
celulă
Acum un timp, viața curgea
încet, atotneștiutoare. Cunoșteam
atunci alt soare, mult mai blând,
alte dimineți, mai bune. O altă
muzică ne-nfășura cu aripi de
fericire. Da… Alt stil era
atunci în
ieșire, evadare din cavitatea
inogeeană unde sunt închiși,
ca într-un cer bolnav, toți demenții
acestei lumi, toate geniile ce
vor veni la sfârșit. Cavitatea inogeeană…
ca ceva eteric, cu puțin
Ce galben metafizic îmi
împrejmuiește ochii într-o
disperare dulce și nu-mi
îngăduie să fiu? Din ce
cauză mă chinuie mama
Natură, răscolindu-mi inima
ca un furcoi într-o grămadă
de gunoi?
Se lasă ceața grea pe ochi
Ce stau în suspendare către cer,
Și arbori vechi nu mai au aer
Căci ceața grea i-apasă peste ochi.
Înfipți în cer stau brazii tineri,
Să zboare către Θ, mai
Mă aflu aici, ca într-un
templu înălțat jazz-ului
adevărat. De peste tot
răsună note de suflete
mângâietoare. Se nasc
priviri ucigătoare în
fumuri încovoiate de
țigară. Peste masa plină
de
Cu câtă liniștire
băuse Doamna vodca
De parcă într-Însa se topea-n neștire
Un dor mai mare decât vorba.
Cu-atâta calm
privea pierdută-n stele,
Și îi primea pe toți care veneau
Și-i
Cu ultimul pahar de vin pe masă
Și ultima țigară între buze
Stătea Noptidianis Ade-ntr-o casă
Cu gândurile ce-i erau meduze
Și moartea albă îl privea din stele
Cum se jertfea el singur să
În Sahara sunt 6 miliarde de fire
de nisip,
si două oaze: tu
și eu.
6 miliarde de oameni
au devenit
6 miliarde de fire
de nisip.
La fel și noi, două oaze
la două capete
Deoarece autorul acestei viitoare poezii
a vizionat un interesant
desen animat
s-a gândit să îl pună în versuri.
În acele desene era vorba
Despre o pasăre albastră, asemuită cu Atlas,
dar cu
Ah, tinerețea…
Nebuni frumoși,
idei prea clare,
umbre nevinovate
și păcate.
Plâng suferința cu
lacrimile de apoi.
Privesc peronul gol,
traversele pustii;
nici un tren nu trece
Și viața se
În genunchi m-am aplecat
sub Soare și am sărutat
Pământul. Atunci ploaia din mine
încetă și m-am purificat.
Am început un nou ev
al vieții, evul când
sunt fericit. M-am
îmbrăcat în alb și
Lanțurile de fier care
legau stelele au ruginit
și s-au rupt, astfel că
Cerul se umplu de viață
și de regrete. Răsuflările
tăriilor coborau peste
ochii noștri înlăcrimați,
încercănați. Și
Scârboasă dimineață
în care m-am trezit născut.
Doarece ploua infinit
nimeni nu era pe strada
pustie, doar eu rătăceam
inconștient.
Femeia frumoasă de la
magazinul de pâine stă
rezemată,
Apoi urma să plec
în lumi bătrâne, primitive,
să învăț să îmi pun
creierul la expoziție.
Ar fi trebuit să plec,
dar am rămas
cât un infint de lacrimă.
Apeducte peste tot:
în Cer,
în
Cuțit în pământ.
Nopate spre și mai
noapte.
Pun mâna pe mânerul
cuțitului și zgâriu
pământul în cercuri
concentrice, secante și
tangente până înnebunesc,
până când gândurile
îmi devin
Apoi venise vremea
să plec. Plângeam.
Gândiri nebune și uzate
de mult alcool și de
cafea.
Noaptea dură un sfert
de veșnicie.
Ceasul sunase să ne
lepădăm unii de alții
și să renunț la
Dimpotrivă, cerul nu era clar,
cerul era plin de nori gri,
și ploaia cădea pe asfalt, infernal,
Mânjind cu noroi, cum se joacă copii.
Pereții liniștiți dormeau adânc
și ploaia ploua în luna
și Θ șezu la masă să mănânce
unt miere și pâine
și cât mâncă se gândi
că ar fi bine să trăiască
doar până la ora 5 p m
așa că luându-l pe ion
în dreapta îi spuse adio
ion tăcu lung cu
