Vlad Gândilă

O terasă. Se servește bere rece la halbă. E mai și e destul de cald afară, astfel că mușterii acestui orăsel prăpădit ies spre a lua o gură de aer, și nu numai. La o masă șade un june, relativ

În mine o caut și vântur stingher Cocoțat pe tuplina ispitei de ieri Tot viermui și viermui meschin, în zadar Ronțăind din catharsis călare pe zar Sedus șerpuiesc prin elipsele ei Preaplecată

Voci fara corp Lumini ne erup Si astazi ne regasim Cu totii In stup. Ne-au uitat sigiliul. Corpuri si capete, Ombilice sparte, O vena se-nalta Din noi-cutii. Ne recicleaza! Hai sa

Mie să-mi dai cerul apos Și curvele de stele Mie să-mi dai ochiul din dos Să-l sfarm de floricele. Să îmi dai fruntea ta din nori S-o scriu cu slove moarte. Să-mi dai fecioarele-ți vioi Să

Când mă plictisesc Întind mâna, Apuc câte o planetă Și văd că e încă crudă. Dar m-au învățat că Toate trebuie să pară coapte. Văd că nu am vopsea, Și mă tai la venă – Mi-au spus că durerea e

Prin prisma ta văd făptura mea-ntreagă În ochii-ți forez apele pentru-ai mei Surâsul jungheric, nespusă, -l reneagă Mi-l cos peste dinții În tine înfipți Eu mușcând, tu cedând –

Sunt gurul ponegririlor Și culmea izbăvirilor Sunt mantra renegărilor Și setea desfătărilor Meticulos mă desfășor În rotofeie mici de dor Pozând pe rând, în tripartit - Titan, agnostic și

Pășim ușor Prin abur de gheață topită, Ni se întunecă pleoapa De atâtea hibridări succesive, Și ne întoarcem capetele Cu o ploaie de dezgust Înspre noi, Să ne asigurăm că suntem Preapuri și

Sunt izvorul cântului sufletelor Eman neființă cu fiecare nerăsuflare Modelez monade Cu fiecare mână unsă cu grăsime panspermică. Unii mă mulg, alții îmi coc ochii în astre. Crăp ciclic în

Corp jilav și palid Mă strângi între coapse Ai coatele roase Nu am să îți fiu Cid Ci taină în cuget – Recită averse De lacrimi neșterse Aproape de muget Tresari, păpădie Unde ți-e

Mă dor lacrimile ce nu-mi curg Ci zac ca ciorchinii de nisip sărat În rocile cavernoase de sub frunte. Mă dor frunzele translucide De plastic Care-mi acoperă ochii. Mă dor tăciunii veșteji Din

În mine ridică vârtejuri de semne Stol harnic de vise visate o mie Coroana-i semeață zvârlită pe lemne – Focul în mine adie Ești ochi, păr și zâmbet – ești vreascuri uscate Ești glasul

Corăbii de stânci adaptate mă cheamă Să val-vârtej gol în dorință, Sunt piatră și lemn și cad întru toate! Cristos, izbăvit de credință! Renasc botezat cu plăcere carnală Și mușc buze