Poezie
Calea
2 min lectură·
Mediu
Pășim ușor
Prin abur de gheață topită,
Ni se întunecă pleoapa
De atâtea hibridări succesive,
Și ne întoarcem capetele
Cu o ploaie de dezgust
Înspre noi,
Să ne asigurăm că suntem
Preapuri și nepătați
De atâta misticism sintetic.
Noi suntem cei ferice,
Pășim întru duh printre oase albite
Și tremurăm de groază
Să nu se fi lipit cumva
Ceva praf de existențe alternative,
Trecute cu migală, bob cu bob, prin atâtea
Oglinzi și eprubete încinse.
Calea noi o vedem curată,
Și albă, și întinsă,
Și mânați de preabunul păstor
Ne dezintegrăm, rând pe rând,
În marea liniște pe care o numim lumină,
Și dormim somnul
Unei noi vieți veșnice
Care trebuie că ne așteaptă dincolo.
Petele noastre
Sunt acum de mult uitate.
Am presărat doar puțină Evanghelie,
Apoi am spălat sufletele
În sânge de rugină și lacrimi de ulei de măsline,
După care le-am uscat,
Zi de zi, prin amvoane.
Vreun mutant, cu seringa încolăcită
În jurul venei,
Va fi găsit o cutie de detergent despicată,
Și ingredientele îi vor fi aburit orbitele:
Placebo și autosugestie + aditiv mincinos,
La care se adaugă și cea
Ce nu a pătruns în sacru,
Etern întârziata pandorică speranță.
Pe jos zac încă cioburi
De oglindă care urâțește,
Zac sfărâmături de
Corolă de minuni a lumii,
Răsucindu-se,
În praf de oase albite,
În râuri de coaste crăpate,
Zbătându-ni-se arid în urmă.
Ne pavăm drumul
Cu cioburi de lumină adunată
Pe talpa cizmei,
Și transmutăm lucifericul
În behăit blând
Sub lună spartă,
Pe când calea ne apare
Pură, albă, nepătată,
Căci am ieșit astăzi din
Valea Morții,
Și zburăm cu toții
Spre Marele Somn ce va să vină!
2000-2001
034704
0
