Virginia Popescu

Tot participând la concursurile săptămânale și lunare de haiku alături de Dan Norea, am observat că trebuie să citești de mai multe ori aceste mici bijuterii ca să le percepi frumusețea. La prima vedere par uneori banale, nu sar îmediat în ochi. Abia la a doua sau chiar la a treia lectură își revelează frumusețea ascunsă.
Bineînțeles că se pot da mai multe variante la un haiku, fiecare percepe același fenomen în felul lui.
Eu nu doresc să le schimb deloc.
\"Rien n\'est parfait\", spunea vulpea din \"Micul prinț\" al lui Antoine de Saint-Exupery.
Nici haiku-urile lui Dan Norea nu sunt perfecte, dar tocmai această imperfecțiune le dă un farmec aparte.

Mie mi se pare o paralelă extrem de reușită.
Sunt o mare admiratoare a picturii impresioniste și în ultimul timp am început să mă familiarizez cu creația niponă.
Faptul că Dan Norea a atins această problemă atât de delicată, dar tot pe atât de fascinantă, reactualizând vechiul adagiu latin \"Ut pictura poesis\" și aplicându-l la aspectul evanescent al picturii impresioniste care surprinde ca și haiku-ul clipa, efemerul, tranzitoriul nu face decât să arunce noi lumini și să îmbogățească sensurile celor două arte.

Teodor Dume ne vorbește în acest poem de o strategie în fața morții inevitabile, strecurându-se cu multă abilitate printre cuvinte.
Aceste gânduri mă poartă departe în timp,
la acea perioadă de lumini și umbre a Evului Mediu, când s-a născut celebrul Dans macabru.
Oamenii s-au străduit zadarnic să lupte împotriva morții.
Văzând că lupta e zadarnică, au încercat să se obișnuiască, să o îmblânzească întrucâtva.
Așa au apărut acele imagini grotești, ilustrate de poezia lui Villon și întâlnite chiar în poezia lui Beaudelaire.

Aș spune că poetul filosof Teodor Dume își caută cuvintele potrivite pentru a o îmbrăca pe \"Marea doamnă\", cu un veșmânt mai atrăgător...

E de remarcat finalul, triumful vieții, care iese învingătoare.

\"acum mă deschid și las viața
să intre în mine

e doar o strategie
pentru a mai rămâne treaz \"

Teodor Dume știe să se bucure de clipa prezentă.

Să-i urăm mult succes poetului și vieții!

O înșiruire de mici bijuterii cizelate cu migală.
Doar un ochi atent și o mare sensibilitate pot să
creeze asemenea miniaturi.

trei trandafiri albi
pentru aniversare –
zâmbetul mamei

Haiku-ul acesta îmi amintește niște versuri de Arghezi:
\"Pur trandafir bătut în cuie de diamant pe crucea mea,
Și care-n fiece mișcare, pierzi c-o petală, câte-o stea\".

Cu tot respectul datorat unei personalități atât de complexe ca cea a Marinei Nicolaev, aș îndrăzni totuși să-mi susțin părerea.
Doresc să lămuresc aici o mică problemă: nu eu i-am impus \"numele de St-Ex\" lui Călin. A fost propria alegere.
Singurul lucru pe care l-am făcut, a fost acela de a-i atrage atenția asupra numelui de \"Câlin\", care i se potrivește foarte bine: Câlin =cel care aduce mângâiere celorlalți, din francezul câlin, câline = mângâietor,oare.
Coincidența cu Antoine de Saint-Ex., a fost aici pur și simplu întâmplătoare.
De altfel, Antoine de Saint-Ex își mai spunea: Pique-la-Lune.

Eu mă refeream la setea de cunoaștere a absolutului care-i chinuie pe cei doi:
Micul Prinț încarnează printre multiplele-i simboluri, pe acela al setei de cunoaștere.

Un adevărat autoportret cubist cu multiple
simboluri care mă duce cu gândul până la arborele
biblic al lui Jesse,
ilustrat de vitraliile din castelul Chartres.

Victor Hugo, reluînd motivul biblic, în \"Booz endormi\", prezintă arborele visat de bătrânul Booz drept arborele genealogic al lui Cristos.
Arborele visat de Booz îi crește acestuia din pântece.

Inspirat de poemul lui Hugo, Eminescu prezintă un arbore imens, în visul sultanului din \"Scrisoarea III\"
Acesta crește din inima sultanului, simbolizând dragostea pentru frumoasa Malcatun dar și setea lui de mărire.

Dacă ar fi să mă refer doar la arborele lui Câlin de Saint-Ex, aș spune că e vorba de arborele dragostei, dar la el situația se complică prin apariția fântânii din palmă, a păsării din ochi care cântă etc....

Remarcabil autoportret, remarcabilă pictură modernă în versuri.

Cu scuzele de rigoare,
doresc să dau forma exactă
a acelui impresionant poem al lui Grigore Vieru:

\"Când am să mor,
să mă îngropi
în lumina ochilor tăi.

Lumea,
venită la mormântul meu,
va sta îngenuncheată
în fața ta mereu.

Ca nimeni
să nu-mi joace pe mormânt -
îngroapă-mă-n lumina
ochilor tăi,
femeie de pe urmă,
femeia mea dintâi.\"

Câlin de Saint-Ex,

Mie nu mi se pare deloc pretențios.
E vorba aici de acea sete care-l soarbe pe Luceafăr spre demiurg, de acea sete nestăvilită din Daimonul lui Nichita care soarbe mări, râuri, izvoare....
E vorba de acea sete de absolut care te arde până în adâncul sufletului.
Mă gândeam și la acea fântână din deșert, la care ajunge Micul Prinț, însetat de cunoaștere, împreună cu Saint-Ex, la apa aceea bună pentru suflet și care înseamnă sfârșitul călătoriei inițiatice a acestuia pe pământ....
Doar acea apă îi astâmpără setea, doar astfel își dă seama de ceea ce era esnțial pentru el: Sa Rose.
(Am folosit termenul francez care este feminin.)

Câlin de Saint-Ex,
spui că nu ai ajuns la acele izvoare ale poeziei,
dar eu obsev că o sete nestăvilită te poartă mereu
mai în adâncuri....
Eu sunt o mare admiratoare a poeziei scurte
care spune multe.
Acest micropoem risipit în cristale de o mare puritate
mi-a încântat ochii și sufletul...

Vă mulțumesc tuturor pentru trecere și semn.
O să redau una din cele mai frumoase poezii scrise de
Grigore Vieru.(Citez din memorie)

CÂND

Când voi muri,
să mă îngropi
în lumina ochilor tăi.
Lumea venită la mormântul meu
va sta mereu îngenuncheată
în fața ta.

Nimeni să nu danseze pe mormântul meu.
Îngroapă-mă
în lumina ochilor tăi
ultima mea femeie
și prima totodată.

Cine ar putea să potolească această imensă sete îngerească?
Sete născută din sete, nepotolită sete de absolut.
Sete sfințită cu lacrimi de lună.....

\"Apa pe care o beau
e doar lacrima lunii
și nu e sângele
crucii
vreunui sfânt.\"

Minunată sete!

Un mic \"chef d\'oeuvre\", o bijuterie,
pe care o să o adaug la colecția de fluturi ai raiului, în modestele-mi traduceri.

\"Săpând mereu fântâni interioare, am ajuns la izvoarele artei.
Arta e tinerețe fără de bătrânețe și viață fără de moarte\", spunea maestrul Brâncuși.(citez din memorie).
Cred că maestrul Călin a ajuns și el la aceste surse binecuvântate, din care oferă și cititorilor săi apa aceasta bună pentru suflet.

Viața e vis (La vida es sueno), spunea Calderon de la Barca,
Shakespeare adăuga prin vocea lui Prospero, că mărunta noastră viață are aceeași consistență ca materia viselor, iar Gerard de Nerval spunea în \"Aurelia\", că visul este o altă viață( Le reve est une autre vie)
LIM, a reușit, cred eu, să surprindă minunat toate aceste trei aspecte, acest du-te-vino dintre vis și viață.
Noi visăm fluturele sau el ne visează pe noi?

Bun venit pe pagina mea, domnule LIM!
Aveti perfecta dreptate.
Este foarte greu sa redai ceva profund, o traire autentica in doar 17 silaba, respectand niste reguli stricte.

Ioana, Maria,

Va multumesc mult pentru aprecieri si incurajari.
Cu vreo doua luni in urma promiteam sa exersez, sa muncesc pana o sa reusesc sa scriu un haiku autentic. In mare parte, datorez toate astea ajutorului constant dat de Maria si numeroaselor materialele oferite pentru studiu.
Inca o data, multumiri!

După furtunoasele \"nopți artgotice\",
Călin revine la sursa dătătoare de liniște:
poezia raiului cu toate minunile ei: \"setea
și foamea de înger, o pâine săturând deșertul, două fântâni de lumină, panglici de vânt\".
O poezie care emană multă lumină și calm, totul învăluit în misterul creației poetice.

Frumos poem!
Plin de nostalgie, cu semnificații subtile, delicate ....
Mă duce cu gândul la copilăria mea.

\"unul dintre copiii de-atunci vă vorbește acum
din același dud rupe frunze imaginare
hrănește viermii ce vor crește într-un cocon
o altă mătase a gândurilor\"

Iubita care-și lasă urmele pretutindeni,
dispărând apoi misterios, nu poate fi decât Ea,
cea care se trădează prin cuvinte - Poezia.
Pe cât de nestatornică, tot pe atât de înșelătoare,
de evanescentă și de tulburătoarer, umbră și iluminare.

\"Peste tot era sufletul ei
întins pe corpul lui.
Era ea în tot
și toate erau pline de ea.
Și el o iubea...\"

Îți urez din toată inima să te iubească așa cum o iubești tu!

\"zidește-n fiecare om câte-o noapte cu lună și sănii trase de cai
din inima lor se va naște o lumină
ai să găsești astfel mai ușor drumul spre treapta aceea care duce la cer \"

Fiecare din noi visează să ajungă pe acea treaptă de lumină, de pe care va putea păși în marea de lumină, despre care vorbea Dante....

O poezie cu o cadență mobilizatoare care ne îndeamnă să transformăm visul în realitate.....

Felicitări!

Dragă Claudiu,

Tu auzi zgomotul pașilor prin cuvintele mele,
dar eu chiar îi aud cum se pierd în depărtare, eu chiar simt disperarea pierderii iremediabile a unei ființe care mi-a fost foarte apropiată sufletește....

Îți mulțumesc pentru trecere!
Ai o sensibilitate deosebită pe care o apreciez mult