o singură treaptă

să nu umbli prin lume ca-n vis mai bine stai ghemuit în pântecul iernii și taci
odată cu zorii vor trece alți pași grăbiți peste blândețea noastră
nici prea devreme nici prea târziu nu va fi

orașul e viu îmi lipesc urechea de pieptul lui
aud cum trec peste coline sănii trase de cai negri
trăim aici la capătul întunericului nu ninge nu viscolește
nu e încă vremea corbilor sau a vulturilor prevestitori de singurătate
înconjurați de ziduri acoperiți de ierburi uscate și umbre prin care am călătorit la întâmplare
cântăm pe la porțile oamenilor cântece din valea plângerilor noastre
lumina se naște odată cu fiecare zi ce pleacă de la noi
înspre alte și alte peisaje alegorice

există în noi o treaptă spre cer una singură ea e atât de ascunsă privirilor noastre
încât drumul până la ea e însemnat de întuneric și teamă de renunțare și furie
de ură nepricepere și dezgust de refuz otravă și-amar
dar există în noi o treaptă spre cer una singură odată cu zorii o vom găsi
atunci cuvintele vor lua forma noastră de oameni tăcuți
care au trăit cândva ghemuiți în pântecul iernii

să nu umbli prin lume ca-n vis mai bine treci prin decembrie mut
zidește-n fiecare om câte-o noapte cu lună și sănii trase de cai
din inima lor se va naște o lumină
ai să găsești astfel mai ușor drumul spre treapta aceea care duce la cer
e a ta o vei găsi într-o zi și vei pleca mai departe
spre locul în care toți ai tăi așezați la o singură masă lungă și albă
așteaptă răbdători întâlnirea cu tine




ascultă poezia în lectura autoarei