viorel gongu

În somn, la cuib, îmi cântă rândunele, Cu luna-n palmă plec la secerat De pâlpâiri fecunde și rebele Ce-așteaptă, din iubire de bărbat, Eliberarea ultimei nacele. Din plopii fluturând, îmi fac

Un ultim vers am să îl dau pe-un ban Sau poate mila și iubirea, în pereche, M-or îndemna, la masa de la han, Cu-o șoaptă, strecurată în ureche, Să-l dau la vreun sărac, sau să îl las Pe masă

străjer al unei vremi ce n-are stare, Uitat, după război, între tranșee, Cânt dragostea în versul rimei clare Ibind un singur gen, numit femeie. Nu sunt un kool, azi cine mai citește O rimă

Din coame de stele, ucise-n ceairuri celeste Þes voaluri s-astupe căderile-ntoarse-n lumină. Din frâie de nori, rătăcite, țes rimele-aceste Și mor, câte-un vers fără teamă și fără vreo

Adesea visăm păcate ce nu ni lepermitem. Să încercăm durerile, rând pe rând, fără grabă. Cu cât ești mai sus oamenii se văd mai mici. Când dormim acasă, visăm că suntem oriunde altundeva

Oamenii care conferă porecle au har. Despăgubirile acordate nu acoperă niciodată, integral, paguba. Băncile nu pierd decât dacă au interes. Inventarele fără plusuri sau minusuri sunt făcute

Viața este drumul din lumină spre lut. Nu tot ce rostim dorim să se împlinească. Iertându-i pe alții ierți puțin și din tine. Ne naștem cu dreptul de a păcătui. Câte un adevăr pentru

un trandafir purtat de flutureîn gheare ca o inimă pentru un transplant iminent inutil necesar cădere spre stânci parcă auzi icnetul ciocul pescărușului rănește încă o dată o nouă

Împrumutări de umbre-n laț de iarbă Nasc curcubeie noi, înspre adânc, Liane groase se-mpletesc în barbă Când mâna uită custura-n oblânc. De-atâta mers, tocit sunt până-n gleznă, De-atâta verb

Solomonar sortit să caut ape, Acesta-i, poate, ultimul popas Pe drumul șerpuit înspre agape Când viața asta nu mă mai încape Nsc o fântână, ca un bun rămas, Și las menirea altora, să sape. Pe

Din liniștea pâinii dospită-n covata de lemn Se urcă spre nori popsind doar o clipă în nări Jertfirea din ruga de grâu ancestral untdelemn Întinsă pe-oglinda din ceruri mustind sângerări Îndemn

Dacă n-ai fost nici să nu fii vreodată, Dacă n-ai vrut nici să nu vrei, nicicând, Dac-ai uitat, tu, minte niciodată Să nu mai ții, să uiți să râzi, plângând. Dac-ai jignit, cu firea ta

Leneș, scoți cuțitul dintro cârpă veche Și-l cufunzi în apă până la prundiș, Mângăi lama roasă, piatra în ureche, Înflorește sunet hârșâit, furiș. Te așezi la masă, pânza din ștergare Poartă

Zig zag de aripi strânse-n așteptare Se împletește-n ochii plini de zmeie, Complicități, de vise de femeie, Se zbat negând durerea din nestare. Sonoră strălucire-n piruetă Se tânguie pe varul

Azi, anii au trecut, iubită muză Și focul meu a ars prelung, prelung, Atâtea gânduri am și nu-mi ajung Și toate-s ca atunci, tot spuză, spuză. Toți anii ce-au trecut, în van ne-acuză, Pe chip

M-aplec la gura ta ca la fîntînă; Mi-e sete de-un răgaz,mi-e dor de-o gară, Mă arcuiesc și arc din arc în seară Mă sparg în cercul ce-l doresc în lună. Din fructe foșnete îmi cresc prin

A venit mama acasă De la piață, cu smântână, A pus oala sus pe masă Și-a ieșit cu traista-n mână, La grădonă, să culeagă O salată și gulii Pentru ciorbă și s-o dreagă Cu smântâna ce o

Tu ești altarul închinării La tot ce ne e drag și sfânt Noi-tremurarea lumânării Aprinsă la un tainic cânt, Tu ești amiaza ce ne strânge Cu tot ce este românesc Noi suntem țarina ce-n

E frig, e soare, nu-i zăpadă, Nu-s flori, nici păsări să mă vadă Cum eu, în parcul azi pustiu, În peisajul plumburiu, Gândesc la prima mea iubire, Pe banca udă de sub nuc Și în a mea

Cărări pe vânt, spre zări fără hotar Þi-am zămislit din nopțile de veghe Și ți-am aprins scânteie din amnar Să-ți ispășească visul, peste leghe. Un boț de mul cu apă, în descânt, Þi-am

Am înodat iubirea, tei pe tei, Cătând pe strada-ngustă o mansardă Și am urcat pe scară câte trei Fușteie, obosite să mai ardă. Din colțuri mucezite-n zbor mărunt Priveau mirate vise,

Stau în noapte, neguratic, ascultându-mă prin vreme Iar în suflet tremurarea așteptării-n scâncet geme, Mă înalț, tăcut și singur, printre ore-ngemănate, Nesperanța cu tristețea se iubesc în miez

Orașul e mort și e moartă Și ploaia neplânsă-n copaci, O cruce pe sine se poartă Spre cerul bătrân și stângaci. Și vântul e mort în fântână, Și ceasul e mort în pervaz, E moartă fereastra-n