Victor Țarină

Cascada s-a pornit orbitoare Intre inimă și creier. Acolo In Groapa Neagră de mizerii și gângănii Ai avut prima Ta binecuvântată Revelație Mai apoi vocea îngerului Când în duhoarea

Stau și scriu În preajma mesei a apărut cineva Nu sunt speriat nici îngrijorat Deși nu vorbește nimic Se uită la mine Dar nu înțeleg ce ar vrea să spună Nici nu mă ostenesc de altfel Să

Stau în Cluj ca Diogene în butoiul său, aici mănânc, aici dorm, aici scriu sau învăț engleza pentru o mai bună colaborare cu americanii ori cu eventuali extratereștri Stau în Cluj ca

Acum este un cimitir aici Bate vântul de la o cruce la alta E raiul sau iadul sau doar Locuința morților E târziu să te gândești la dragoste Adie flori de câmp pe morminte Buruienile au

Să nu adorm înainte De a termina scrisoarea. De fapt Voiam să spun doar că S-au înmulțit gândacii la bucătărie Și sepia din vană Dă tot mai puțină cerneală Și sufletul meu o sufletul meu A

Apa a tăcut Creierul pe masă gândește: Stăteau cu farfuria albă Pe scaune de lemn Mama aducea apă Tatăl aducea un măr Toți așteptau din farfurie Cuvântul fără gură Creierul gândește: Apa a

Bunica mea când se trezea dimineața La primul cântat al cocoșului vecinilor Își spăla fața în ploaia salcâmilor Din spatele casei,respira aerul rece dinspre pădure Înmiresmat cu rășini de brad și

Înseninarea citită printre ridurile frunții Poate semnifica o naștere ori poate Începutul unei alte vieți fără cuvinte Fără odihnă, fără cer și pământ Doar cu iertarea fiecărui gând Și

Înmuguresc stele. E timpul Când te retragi în bucătărie Și te gândești la înviere Coboară o scară pietruită din cer Ca un calvar și un zgomot Te îndeamnă să urci Dar cine poate depune

Cândva am doborât Titanicul Cu tovarășii mei mă îndrept și azi Spre țărmuri cu urși Îmi seamănă blana lor albă Și ei ca mine atentează La viața de om Răsare Soarele Mă las pedepsit Să fiu

S-ar putea întâmpla ca aici În inimă, să mai trăiască iubita Din adolescență S-ar putea Să fie prea târziu pentru operații Pentru șocuri electrice Ori poate inima mea are deja Al ei chip

Te vedeam ieri pe o stradă într-un oraș, azi pe o stradă în alt oraș și zău îți stătea bine pe aleile asfaltate, măturate zilnic totuși pline de frunze Treceai mereu visătoare prin lumea mea,

Mirosul serii pe acoperișuri Cântecul unui bețiv cu ochelari negri Și lotusul cu o mie de petale Deschizându-se pe un cap retezat Nu e o vreme în care să te plimbi Cu mâinile la spate

Mare liniștită Ochiul tău deschis în om Și cîndva,bătrânețea Sticla a adus cu sine Degetul mic al unui copil Mare liniștită Cocoșat inorogul prin ceață Unde ești?Piatra căzută Nu voi

Ar fi trebuit să adorm Mai devreme când încă Nu mă chinuiau câinii necurăției Când creierul îmi era alb Și gloatele mă împingeau Spre un dureros sacrificiu Atunci ar fi trebuit să adorm În

Printr-o ceață plumburie Fulgii învelesc pământul Cu o mantie argintie Peste care zburdă vântul Din veșmântul de zăpadă Sfioși apar din loc în loc Înșiruiți ca la paradă Câțiva copaci fără

Și toate în fuga noastră munții, pădurile, străzile anotimpurile, sentimentele le inventam chiar atunci, la minut ca pictorii hrăpăreți de litoral până când ajungeam să credem că nu mai e nimic

Sunt multe râuri ce-ar fi curs printre brațele mele împădurite dacă nu le-ai fi sorbit tu dacă nu ți-ai fi lipit buzele de izvorul din stâncă Sunt mulți vulturi îndeosebi de munte ce-ar fi

Vei fi ca și fiara aceea învinsă privește cum îți sângerează rana vei fi ca și fiara aceea învinsă ca și fiara aceea cu colți tociți Ia-mă de-aici! Vei fi ca și fiara aceea gonită de orice