Victor Potra

Mulțumesc pentru semn, Emilian, dar adaug:
Revolta față soartă, cu legile ei inexorabile, este o înfrângere din start. Pentru că accepți o autoritate superioară, exterioară ție, încă din ipoteze. Cele de mai sus nu sunt plângerile lui Iov față de soarta lui nedreaptă, sunt o declarație de război către chemarea noastră ancestrală de a fi un animal social, care caută aprobarea călduță a tribului. Nu am pretenția de generalitate, e un exercițiu de înfruntare a propriei unicități într-un context socio-cultural decupat relativ precis. Dar, fără a fi Nietzschean, dacă am de ales între Iov și Zarathustra, pledez pentru cel din urmă…

Noemi scrie puțin pentru că are de spus lucruri dense. Poate nu multe. Dar nici esențele nu sunt nenumărare. Dacă vorbim de uman, nu de parfumuri.
A căuta aici debordanța de pe google, sau exuberanța wikipediei este profund înduioșător.
A trata o scriere noemica de sine stătător, mai ales aceasta, este foarte indicat ca exercițiu zen. Desigur, a aborda filosofia zen fără nici o pregătire, te poate îndemna să o negi, ceea ce te poate face de râs. Nu-i nimic, așa învățăm, copăcel.
Îmi aduc aminte cât de incomprehensibil mi s-a părut Kant, până am citit Prolegomenele. Domnule Caragea, vă sugerez să folosiți „oda noemica” și „licitația noemica” ca prolegomene la noematică, cu toate comentariile aferente. Sunt mult mai discursive decât scrierile lui Noemi, și sunt un bun exercițiu de gândire pe mai multe planuri, ceea ce vă poate deschide universul metaforei noemice.
Alte câteva observații, tot discursive, pentru a avea certitudinea procesului educațional:
Noemi nu face valuri, ci pune întrebări, care ar trebui să producă cutremure personale (după părerea mea, susținută în operele prolegomenice mai sus amintite), dar care de cele mai multe ori produc îngheț. Faptul că nu ați înghețat (comul 2), vă recomandă ca pe un băiat dezghețat.
A reuni koanul cu stilul minulescian denotă o libertate de gândire dusă până la dezordine, ceea ce nu este condamnabil în sine, căci dacă veșnicia s-a născut la țară, desigur diversitatea e născută pe internet. Deci sunteți un băiat dezghețat diversificat.
„mă arăt cel mai bine în ceea ce ascund” nu poate fi explicat ca „nu sunt ce par a fi” decât în cazul unei simplificări extreme. Aceeași observație pentru „ghici”. Curajul simplificării se adaugă la calitățile dumneavoastră, deci sunteți un băiat dezghețat diversificat simplificat.
Comentariul al doilea vă recomandă și ca o persoană dornică de provocări și confirmări.
Sintetizând: dacă dau search pe Google pentru expresia exactă „un băiat dezghețat diversificat simplificat provocator de confirmat” știți ce găsesc? Nimic, zău, încercați și dumneavoastră. Ceea ce ne demonstrează încă o dată că internetul nu deține toate răspunsurile.
Revenind la textul de față, este o lovitură de baros care induce pendulări între sinele și sinea cititorului rezonant (pentru diferențiere citiți Noica, trebuie să fiu sintetic), pendulare de tipul „dacă… și dacă totuși…”, care se desfășoară succesiv pe multiple planuri existențiale, de obicei crescătoare. Un mic model de devenire întru ființă (Noica again).
Cu tot respectul pentru diasporă, al dumneavoastră Victor Potra.

Domnia ta, nu cu stânci poetice, ci cu cele filosofice e deprins stomacul meu, cu această foame m-am apropiat, iertare dacă am venit cu sacul la pomul lăudat... Dar multe alte poeme ale înălțimii voastre îndreptățeau lăcomia mea.
O notă despre filosofia de bar de mai sus: nu e invenția mea, am scuturat poezia și asta mi-a căzut în cap, dintre versuri.
În rest, sugestii despre lecturi care să ne lumineze, nu pot decât să ne onoreze, le așteptăm cu plăcere.
Cam asta am avut de spus, nu mai rămân decât reverențe către maiestatea voastră înțeleaptă, care știe să aprecieze o oglindă dincolo de bărbierul care o ține...

Am căutat sub cuvinte – și știu să o fac, chiar dacă forma e intenționat ermetică – și nu am găsit nimic. Sau nu din cele așteptate. Pietricele. În loc de emoția trăirii conceptuale. Nu e cazul să dați vina pe cititorul obtuz și incult. Nu de data asta.
Mi-am scos timpul pierdut aplicând o filosofie de bar poeziei de față, care, iată, îi vine ca turnată.
Am strigat „Împăratul e gol!” întrucât nimeni nu părea să se încumete.
Cred că cel mai decent lucru acum, ar fi să mergeți să vă îmbrăcați. În altă poezie.

Am întârziat o zi pentru a te observa în liniște, Noemi, în mediul tău natural, comul de pe Agonia. Eram curios dacă intuiția unei paradigme în care ești parte va fi confirmată de interacțiunile concrete. Ziua de 5 septembrie a fost mai mult decât satisfăcătoare. Iată comurile tale din ziua de alaltăieri:

crystal voice:
legea unu, aliana: nu terraforma
noemi kronstadt [05.Sep.08 23:15]

rien ne va plus:
un ceremonial perfect, ca cel al ceaiului, in gradina
noemi kronstadt [05.Sep.08 17:48]

harjoana leilor, comme on dit:
exista incaierari nobile, leonine, din care pradatorii mici ori doar imberbi pot invata ca dintr-un turnir cu cavaleri autentici
eu vad o singura parohie aici, taciturna, sprintara ori ardenta, aceeasi
noemi kronstadt [05.Sep.08 17:29]

nu-i glas sa intoarca pornirea:
un bacovia brumarit, oarecum.....chiar imi place cumintenia asta fals sfioasa, cu privire flamanda printre degete ordonate
noemi kronstadt [05.Sep.08 13:12]

Ce avem mai sus? Eu văd patru întrebări, într-un limbaj extrem de condensat, deschizătoare de explorări în multiple direcții, unele punând chiar premise la îndoială. Ce văd ceilalți? Patru sentințe sibilinice. Uită-te la reacție, la răspunsurile lor, la tăcerile lor, la modificarea abordării din comuri, înainte și după intervențiile tale. „Oracolul s-a pronunțat”. Ești prinsă în capcană, Noemi, în capcana uni paradigme vechi de când lumea, a răspunsurilor fără întrebări.
Povestea scrierilor noemice e simplă, până la urmă. O ființă densă, cu o viziune matură, pune într-o metaforă cu reactor ideatic de autoîntreținere, o filosofie a vieții și a spiritului, atât de pură, simplă și concentrată, încât toată lumea rămâne cu gura căscată. Apoi spune, aceasta sunt Eu, acesta e Crinul. Eu – trăirea, Crinul – viziunea spirituală. Tangerinul.
Cvasi-instantaneu, persoana și metafora, ca ansamblu, încep să funcționeze ca oracol în comunitate. Faptul că suntem într-o comunitate poetică, care potențează metafora și o diversifică, nu face decât să accelereze procesul și să-i crească exponențial randamentul de convertire. Suntem obișnuiți cu oracole mari, la scară planetară, marcând istoria. Isus, Alah, Buddha, Nostradamus, Marx etc. Nu le mai vedem pe cele din șirul discret al micro-comunităților, oracolele locale, și cu atât mai orbi suntem când ni se întâmplă nouă, când aderăm, cel mai adesea inconștient, la mecanismul oracular. În esență, acela de a lua răspunsurile de-a gata. Acesta este fenomenul pe care îl relatează, metaforic, Oda Noemica: punerea în mișcare a unui oracol.
Un oracol, însă, nu funcționează de unul singur, el are sens ca fenomen în interacțiunile umane. Presupune o comunitate și un centru oracular: doctrinar, metaforic, charismatic. Datorită capacității de generare și diseminare a informației, în epoca noastră, persoana care a generat oracolul nu mai are nevoie de mitologia „dispariției”, nu mai „trebuie” să „moară” pentru ca mecanismul să funcționeze. Ceea ce ridică o nouă problemă: ce va face generatorul de oracol, „persona”, confruntată cu oracolul, care devine deja capcană și pentru ea?
Revin din nou la exemplul tău concret: întrebările pe care le adresează „persona” comunității sunt percepute de o largă majoritate ca răspunsuri, inatacabile prin înseși infailibilitatea generării, „de la sursă”. Densitatea de limbaj, potențând spargerea de limite și gândirea pe mai multe straturi, este exprimare sibilinică pentru receptori, ceea ce stabilizează suplimentar poziționarea ca față de niște sentințe. Ești prinsă într-o capcană oraculară, de același tip ca cea descrisă magistral de Frank Herbert în „Împăratul-Zeu al Dunei”.
Tu, fiind spiritual ceea ce ești – Crinul – nu am nici o îndoială că te afli, ca „persona”, în stare de război cu oracolul. Trebuie să-l dezmembrezi cumva, pentru ca întrebările să se facă auzite din nou.
De aceea ți-am spus că mă lupt cu tăcerea și cu zgomotul în același timp: absența întrebărilor potențează viermuiala cuvintelor. (precum în oda noemică: „noemi-nzidită vine și spune ‘șșșșșt…’ Toată creația se uită mirată-n jur: ‚De unde se-aude?!’)
De aceea Tangerinul nu mi-e crin, deși îmi este, ceva, puternic… E o datorie față de ființa mea să-mi definesc singur percepțiile, să nu le iau de-a gata.
Orice generator de oracol cu o doză de sublim în sinea-i, va fi pus în fața problemei dezmembrării oraculare, în fața deconstrucției paradigmei răspunsurilor fără întrebări, zidită în juru-i. În punctul înzidirii se termină Oda Noemica, și problema e pusă.
Deconstrucția trebuie să îndeplinească minim trei condiții.
- să fie asumată de bună voie și împlinită chiar de oraculizați, altfel fenomenul continuă indiferent de revolta creatorului. Asumarea benevolă nu implică în mod necesar și conștientizarea. Participanții la „licitație” se înghesuie să fie parte din acest „cirque”, cum i-a spus Cozan :), și fiecare e ferm hotărât să plece cu o bucățică acasă. Licitând, ei săvârșesc deconstrucția.
- să fie spectaculoasă, memorabil-dureroasă, o lecție de neuitat. Ceva suficient de puternic încât să țină departe paradigma răspunsurilor. Nu trebuie să intervină uitarea, deconstrucția nu este o întoarcere în punctul zero, altfel un alt oracol se va înființa și paradigma revine. În Licitația Noemică, „licitatorii” își pierd esența anterioară, rămânând fără „Rimele Sterline”, care îi recomandau ca protipendada comunității, își transformă, fie și temporar, identitatea, într-o excursie către origini totemice, animale – prin măști – și participă ecumenic la dezmembrarea Frăgezimii Sale, își mănâncă zeul. Nu e o experiență ușor de uitat.
- ultima condiție a deconstrucției – să lase o nouă formă a creației inițiale. Ca un șir de cuante discrete, neadulabile, ale revelației care a prilejuit inițial oracolul, ceva care să-l înlocuiască, un generator de întrebări. Frăgezimea Sa nu dispare pur și simplu, lăsând locul gol, liber pentru instalarea religiei „amintirii Sale”, ea lasă „fragezonii”, perfect capabili să-i hăituiască pe posesori pe drumul către întrebări. Atenție, fragezonii nu sunt icoane, nici micro-oracole sau profeți personali, se va lămuri în a treia scriere ce sunt. Deocamdată, sunt un început de drum.
A treia scriere este experiența căutării întrebărilor, după deconstrucție, printru „fragezon” și posesor. Este și o căutare, a mea, personală. Ce mi-e Tangerinul? Am să discut cu unghia Frăgezimii Sale, și prima înființare ontologică va fi a regăsirii propriei ființe, printru ființarea altuia, fără predare în adorare.

Draga Constantin, daca citam din tine, probabil ca motto-ul ar fi sunat așa: \"A venit Moș Crăciun cu sabia și i-a luat capul\", ceea ce ar fi fost emoționant, desigur, dar nu cred că scăpam de acuzația de misoginism în veci...

Până acum m-am apropiat cu sfiiciune de vigoarea scrierii domniei tale, dar azi, o, da! Azi am vibrat cu adevărat… Permiteți-mi să-mi împărtășesc admirația, strofă cu strofă…

Primo: atac direct, de la rădăcină, a ideii de suspans, „aici e problema”, o, ce minunată punere a primei pietre la fundație, mai ales în contextul producțiilor holywoodiene care poluează liniștea spirituală ținându-te cu sufletul la gură de la început la sfârșit… Zăpăcitor, de-a dreptul, să știi de la început că pierderea discernământului, care culmea! era prezent în copilărie, duce la cocktailuri de personalitate, în care cu cât pui mai multe măsline (adică detalii), cu atât pierzi din vedere scopul pentru care ai venit la bar – spunerea de sine… Mesajul e tonic și în ultima parte, dacă ți se „complică claritatea mișcării” și începi să vezi „o autostradă cu mai multe sensuri în aceeași direcție”, înțelept îți dai seama că „întâmplările sunt altundeva” și, desigur, iei un taxi.

Secundo: angoasa existențială a singurătății – ceilalți există, și ei, fiecare cu un cocktail în mână, nu știu ce beau pentru că nu mă interesează, deoarece, nu-i așa, „felul în care suntem atenți sau nu e la fel de lipsit /de importanță fără să vorbesc și eu despre ei”. Și apoi, magistral, legătura umană: „nodurile dintre noi fac posibilă o alegere comună”, cu toții ne împleticim, cu toții vom lua taxiul, cine va face primul comanda? Impas, deocamdată „nimeni nu mai face nimic”

Tertio: viața, în minoratul ei, e totuși frumoasă! E un meci la TV, „ne ascultăm din ce în ce mai puțin”, în pauză avem reclame cu prostamol și „ni se spune / prea direct că îmbătrânim”, „dar „amestecul / substanțelor își face datoria”, „și nu vom ieși prea curând
din lumina în care am intrat atât de naivi” – astfel, foarte fin, fără a fi pomenit, apare leitmotivul poeziei, în starea asta nu putem conduce, deci taxi.

Quarto: Pe măsură ce ne dăm seama că o să ne lăsăm mașinile aici, se instalează panica, calmă, pentru că suntem oameni maturi. „să bem o cafea”, vine cineva cu o idee, și bem, „black, din ce în ce mai black și mai strong”, până când combinația de cafeină și amestecuri precedente facilitează „întâlnirea în același autism”. Sincer, tragismul de final al poemul, pe care nu-l întrevăzusem datorită leitmotivului implicit (taxi), m-a surprins și m-a emoționat: „nu vom observa că suntem pe autostrada ideală / pe celălalt sens și vom zâmbi la fel, fără îngăduință”.

Îmi aduc aminte de filmul „Crash”, îmi șterg o lacrimă, și-mi propun să mai citesc poezie de Dan Mihuț…

Andrei, e bine să te vadă cineva din exterior, și nu sunt ipocrit să spun că îmi place să mi se spună mai întâi ce defecte am - nu-mi place! :)) - așa că mi-e bine de la comul tău, și o să văd ce fac cu pilonii, consolidare și poate mai inventez... Mulțumesc.
Iolanda, chiar m-ai pocnit în dorință, aș vrea o bursă, să-mi las baltă jobul, să mă ocup doar de scris... :))
Cât despre vizualul textului, o explicație ar putea fi că lucrez de mult ca producător de televiziune și film (video, nu cinematografie), așa că vrând-nevrând m-am implicat și în scenarii, și în regie... Asta mă face să scriu ce vizualizez cu ochii minții. Nu era o metaforă când spuneam în alt com că \"văd\" povestea în fața ochilor, de cele mai multe ori, așa că o scriu pe nerăsuflate. Dezavantajul? Mă plictisește să „lustruiesc” textele, și uneori chiar au nevoie.
Multe din cele scrise de mine pe agonia sunt foarte ușor adaptabile la teatru sau film, pe de altă parte nu cred că o să mă prinzi prea curând cu un scenariu publicat, mi s-a acrit cât le tot pigulesc obligatoriu... Mulțumesc pentru indemnul de a scrie, prea mulți în jurul meu o văd ca pe o toană, eu resimt efortul început în această vară ca pe ultimul tren, pentru mine, întru ființă.

tu mă vindeci de naționalism și atunci o să am toți neuroni liberi să mă ocup de altceva, și te ceartă cine mai știe cine... Opui concretul viu abstracțiilor care ne înregimentează și ne isterizează, ai aprobare?
\"certuri pe nația / lu’ mama lu’ Dumnezeu\" - ai dat un nume bolii,
\"singura viță nobilă / care ne adeverește e pîinea\" - ai pus și bisturiul pe masa...
Rămâne să ne lăsăm operați, eu cred că mă înscriu, desigur, dacă pot să păstrez Miorița sub pernă...

mama mea e moartă de nervi când mă vede că discut prietenos cu oameni bolnavi, îi e teamă că o să mi se întâmple ceva rău, de exemplu să citesc și Slavici, și atunci să vezi comentarii...
Stimată domnișoară, în spiritul textului frust, dar autentic, aici de față, vă întreb: cum se scoală țăranul de dimineață, cum începe el ziua? Să știți că nu e neortodox din start, asta vine mai târziu...
Nu mai cresc suspansul, o începe cu poftă de... poezieeeeee!
Astfel, toate domnișoarele au ce purta din gură în gură... Spuneți dumneavoastră, nu e poezia lui Cornel bună de gustat dimineața?!

Cred că s-a dus la fântână, în curte, și s-a spălat alert, acolo unde-l mânca mai tare, după care și-a pus mâna în creștet, și-a țuguiat buzele, și ușor răscrăcărat, cu mătărânga încă încioropsită, a zis „ho! ho! haram nesățios!” Apoi s-a întors spre pridvor și a răcnit la Leana: „Fă, zgămâie, pune și tu ceaunu de să mă slujești cu niște mămăligă îmbrânzită, și amestecă bine cu melesteul, că dacă se-afumă iarăși, o luăm cu poezia de la capăt” Apoi, cu o piele de căprioară, a început să șteargă farurile tractorului John Deer, luat pe fonduri europene, fredonând o manea la modă, „Inima mea e mangă, l-am citit pe Creangă…”

Iolanda, ce părere ai avea de episodul doi, în care Onan povestește cum a stat treaba de fapt cu… sau cu… hai să nu deconspir, cu diverse personaje biblice celebre. E material de-li-cios pentru cel puțin zece povești… onan-ice …
Aș vrea și eu să înscriu anumite texte în colecții, de exemplu texte umoristice, ai idee cum se face asta?
Mi-a prins bine comul tău, aveam impresia că râd singur, ca prostul, la textul ăsta… :)

Deși Silviu lipsește de data asta, iată, e Păcală prezent, secondat de Alberto. Din nou deci, îmi las femeile și plec … la alți bărbați, cu mare dor, din nou, de a rescrie și explica „personalul” neînțelesului meu, Adrian.
De data asta e un pic mai greu, da’ nu e imposibil…
Iei tema, sexdrogliteratura, o scuturi un pic, și-ți cade în poală, fără mare efort, Oana Zăvoranu, drept din televizor. Și nu oricum, ci ca o păpușă gonflabilă, cu gura rotunjită într-un „Pa, Pușa” Posesorii păpușii, dau „cu socoteala pe acolo, desigur!”, Firică e mult prea delicat să o spună de-a dreptul, ca mine… Iată sex. Normal că tentant!...
Pasul doi. Ia trei cuvinte (nu neapărat astea, da’ astea sunt chiar ok), descoperă-le public ca noțiuni (teveul e în continuare de bază), apoi plânge-te (tot public, dar un pic mai select, de exemplu pe agonia) că au fost asasinate conceptele cuprinse în ele prin uzură și folosire neavenită… Iată drog. Nu știu dacă e „Ex-poziție”, dar „Ex” e sigur.
Și în fine pasul trei, bungee-jumping fără coardă. Te arunci cu toți admiratorii după tine de pe stâncă, și la jumătatea căderii îi întrebi: „Auzi, voi știți să zburați?” Toată lumea debusolată, spune: „Nuuuu… De ce?” La care tu desfaci aripile și zici „Cool, man, cool!...” Asta trebuia să iasă „literatură”, evident a ieșit „literă”. Geniul lui Firică e că a relatat tot pasul trei prin „Poziție / nu vreau să fac scorbut!”
După ce și-a obținut elementele, evident, „coup d’état”: grămadă pe ele cu shakerul: ce vă hliziți că ați înțeles totul, adenoizilor (de la ADN), asta se consumă în regim de „MAINEZÔ, adică nu vă luați după mine, că ideea era să aveți cuburi de construit, nu să mă replicați – o mai scuturi? (nu uitați shakerul) – mai ne...? – și până la urmă cui dracu îi pasă, „mai o muză, mai o „ă” ”
După ce v-a dat elementele, în mod cinstit, și modelul de zmotoceală pentru combino, normal că Firică întrebă inocent: „Literasexdrogul” vă place?
Voi, având privirea pe care o aveți, îl provocați la un ultim citat. Nu-l redau, că e clar că nu v-a lămurit, merg pe traducere, în continuare…
Firică, tare bine ar fi fost să explici tu finalul, că e trei jumate noaptea, și mă doare măseaua… N-o s-o faci, așadar, cu spritzul înainte…
Marcel Aymé (Gallimard ’39), spune-așa: când intri ca porcul în cofetărie, și ți s-au adus toate prăjiturile la nas, ai două datorii înainte de a te abandona naturii tale. Să te vezi ca porc și să le vezi ca prăjituri.

Așteptăm zestrea mâine, de dimineață, poate să fie și după prânz dacă ești ocupată. Între timp, eu și Tangerinul te rugăm să ne scuzi, avem ceva treabă în noaptea asta, creeăm ceva - el dictează și eu scriu, Doamne, ce mai naștere, zău că te-ai gândit bine cu zestrea!...

Primo: să vedem dacă avem miză cu Tangerinul. Așadar…
Cine poate spune cum trebuie citit un text? A fi autor îți da dreptul să hotărăști unde trebuie să privească gândirea? Până și Dumnezeu a lăsat liberul arbitru, Noemi! Indiferent ce ar fi Tangerinul, nu văd de ce ai fi tu mai îndreptățită decât un altul să hotărăști ce efecte trebuie să aibă, cum trebuie citit, cui îi este dat!... Phoethului!... HA! O căzătură, crescută doar prin opoziție! Și ce bine se simt poeții, astfel definiți, când le spui „beach, take a bow!”, în Tangerine… De altfel, mă unge la suflet… Dar să-l proclami Crin e perversitatea supremă! Iubiți ceea ce vă umilește! Mirosiți, vă rog, cu grijă, vă amețește, și, Doamne ferește, dacă atingeți caliciul!... Nu pot decât să mă bucur că ai avut parte atât timp de o curte de sicofanți în jurul tău, dar Tangerinul merită mai mult… Mai mult decât i-ai hărăzit tu! Mă merită pe mine, de exemplu, ca cititor, care să se regăsească în el… Crezi, Noemi? Crezi în scrieri care se scriu printru tine, și apoi, odată aruncate lumii, nu-ți mai aparțin? Probabil că nu, atunci când proclami „tangerinul nu este licitabil. nu se negociază, nu este divizibil, nu este fanion de club pe stadion. crinul luminos există, deși nu poate fi al tău, pentru că este deja al Poetului.” Cine naiba licitează?! Îl am citindu-l, punct. Și chiar nu intenționez să negociez nimic, nu am nimic în plus de cerut de la tine, ai dat ce aveai de dat, în ce mă privește! Divizibil… Ha, din nou! Chiar dacă o persoană face dragoste cu mai mulți, la un moment dat face dragoste atunci, indivizibil, cu cineva anume! Dacă nu cumva face sex în grup, și în cazul ăsta vorbim de altceva, nu am auzit de „hai să facem dragoste în grup”! Eu unul fac dragoste în mod repetat cu Tangerinul tău nedivizibil, și ca rezultat apar scrieri: oda noemica, licitația noemica și , precum am spus, mai urmează. Pentru că nu m-am săturat! Nu întreb ce poți tu să faci ca să împiedici asta, ar fi stupid, doar n-o să te intereseze ce fac toți nebunii cu scrierile tale, dar te întreb: ce drept ai, ca să vrei să împiedici trăirea în lume a Tangerinului?! Îl vrei fecioară, un fel de crin ofilit în mănăstire? Intangibilitatea pictată până acum pe pereții agoniei, de diferiți artiști, sugerează icoana. Eu vin și spun: e contrafăcută! Tangerinul tău știe să facă dragoste formidabil, l-ați canonizat nevinovat! Deci nu mi-e crin, Noemi, și-mi rezerv dreptul de a afla ce este pe viu, fără închinare și fără prezervativ.
Și putem exclude pe viitor replicile „populare”, gen „fanion de club pe stadion”? Consumă inutil din polemică…

Evident că miza nu ești tu, cum ai putea fi tu o miză, o persoană reală, într-o aventură ideatică virtuală, și mă bucur că decupezi din start în direcția aceasta…
Trapa și lațul erau o metaforă, nu sunt dependent de agonia nici măcar ca existență scriitoricească, deci mă lasă rece cât de aproape sunt, sper doar să nu întrerupă nimeni prematur acest „quest”, făcut în doi, căci e în doi, chiar dacă e adversitate în pozițiile inițiale.
„Luptă” zgârie, ai dreptate, e mai degrabă înfruntare socratică, dar rămâne regula „no prisoners”.
Taxonomie o să fac în timpul liber, deși e necesară - e efort în minorat, poate o să ne scutim de o bătaie de cap pe drum și o să mai descoperim ceva specii noi, cât despre reptilele pe care le lasă rece totul, sunt curios să văd cât de repede le crește coada la loc, după ce mușc din ea…
Baroc și ardent e Poetul, nu strecura ilicit modele peste imaginea mea. De aceea Poetul posedă Tangerinul precum găina păstrează în gușă o mărgică, de aceea eu Îl călăresc cum vreau, fără a fi în competiție cu cineva anume întru această trăire.
Simplu și clar îți răspund:
- Aerul tău nu e nici toxic, nici geriatric, dar clar prilejuiești hiperventilație adoratorilor. Dependență halucinantă. Aceasta este o miză.
- Sursa luminii poate fi mai puțin importantă, chiar dacă o opțiune duce cu ea încărcătura dezastrului, rămâne mișcarea generală de floarea soarelui, după … Soare. Nu ar trebui să adorăm pe nimeni. Aceasta este o miză.
- Sensul, scopul, rațiunea luptei, sunt piedestalul pe care este cocoțată imaginea ta, deja desprinsă de tine, și aceasta indiferent de voința ta. Încearcă doar să cobori. Chiar dacă nu vrei acest lucru, percepția ta în comunitate reduce la tăcere. Aceasta este o miză.
- Nu te-am recreat, repet, nu tu ești miza, e doar, poate, o nouă schiță de Fratele cel Mare, în varianta binevoitoare, care încearcă să scape de dependența accidentală creată în jur. Noemi, cea scrisă, a adus lumina, s-a trezit cu dependența. Are de depășit adorația revelației, pentru a duce creația până la capăt. Aceasta este o miză.
- Nu țin să fiu pe post de digestiv pentru tine, a treia oară spun: nu ești tu miza! Concret, probabil că sunt interesat de persoana ta reală cam tot atât cât ești tu interesată de a mea. Nu am a-ți fi bun ție în această călătorie, te invit doar să fii zmeul, întru care se poate produce o luptă: cum se nasc dependențele, ce sunt ele? Vorbesc eu cu adevărat despre o luptă epică cu adorația survenită la întruparea conceptului? Este un reper spiritual, foarte bine definit și adulat într-o formă binecuvântat-standardizată, de neatins? Creația, după naștere, mai este dependentă de creator? Tangerinul, de exemplu… Întrebările de dinaintea așezării lumii… Aceasta este o miză.
- Vorbesc mult, pentru că urechea mi-e săracă, tare, pentru că mi-e surdă… Cum e urechea noemică, Noemi? Știu, din Odă: tu vii și spui șșșt… Dar asta e Noemi, cea scrisă. Excesul e o noțiune extrem de personalizată, dependentă de o percepție concretă. Și rămâne să vezi dacă sunt cercuri, sau o spirală, Noemi, opțiunea plictiselii față de repetiție ți-e deschisă oricând. Până una alta, atac o tăcere generatoare de zgomot. Pentru că nu au mai rămas disponibile, permise, decât discursurile în minorat, pentru că există idoli care spun că au epuizat subiectul, aici și dincolo… Aceasta este o miză.

Fiind ceea ce ești, sunt sigur că ai reținut că am spus ”fiind cel ce sunt”. Aceasta este ultima miză.

În sfânta-mi naivitate, te întrebam de un bushido al confruntării. Mi-ai răspuns, „simplu și clar”, că și tu îl pretinzi. Sincer, mi-a ajuns acest preludiu până peste cap, până la urmă, a trăi este un lucru riscant.

Am să te rog să taci o tură, am a-ți răspunde la crin… Prea multe desene cu gheara în aer în comul ăsta, e momentul să sfâșiem ceva concepte…

... ș-apoi se dezmățau repede șirurile de matracuci gramaticale și de punctuație...
Alexandra, tu chiar nu ajungi niciodată la încărcătura unui text, la conținutul lui, la ceea ce îl face pe cititor să zâmbească, să plângă, să viseze?... Nu suntem pe site-ul Ministerului Educației, secțiunea Gramatică... Pot accepta că semnalezi inovații care ți se par îndoielnice, posibile scăpări, până la urmă sunt extrem de utile aceste observații... Dar să-i spui Adrianei că e frustrată pentru că a ales să se joace cu gramatica și punctuația, e un pic deplasat...
În ton cu comentariul tău, te rog să împarți în silabe pseudointelectualoneociocoism, și să ne comunici dacă silabisirea ți-a relevat sensul acestui monstru de cuvânt.

Mai dă-mi joburi de Cassandra, îmi plac enorm scrierile care deschid… Un semn de întrebare totuși… E plin de surzi, sau aud eu voci?

Excelent, ai coborât din baobab, era momentul să exersezi un pic și ghearele, nu doar mârâitul. Fiind cel ce sunt, știi că nu voi da înapoi în fața provocării. Nivelul intelectual unde ai situat abordarea, chiar dacă cu mijloace metaforice, cere însă un domeniu al luptei curat. În acest moment, eu am o trapă sub picioare și un lanț de gât. S-ar putea să te trezești fără oponent în față, fără ca eu să dau bir cu fugiții. Și nu cred că vrei o luptă de concepte cu un gladiator care se reține. De îndată ce voi știi că domeniul luptei permite înfruntarea până la capăt, voi fi mai mult decât bucuros să-ți sar la beregată, așteptând cu încântare să procedezi la fel.
Știm amândoi, desigur, că miza este o anumită concepție asupra lumii. Duelul ar trebui să fie valoros în sine, ca aventură spirituală construită întru înfruntare, dar numai dacă nu este trucat. Până la urmă, eu am a spune un singur lucru: nu există idoli, și un singur principiu e inalienabil, dreptul de a pune la îndoială orice.
Ai dat deja cu gheara – al doilea avertisment, gust stropii de sânge ce-mi curg pe obraz, au aromă sălbatică, mmmm, acum e rândul meu…
Dă-mi de știre; Noemi, când ești gata de luptă, când domeniul e curat, eu sunt gata…

Andrei, știu că tu știi, dar profit de semnul tău pentru a spune cu voce tare un crez. Ceea ce detest cel mai mult este servirea la tavă a poruncilor, calde, direct de pe munte sau din creierul unuia ca mine, ca altul… Ceea ce am scris aici are legătură și cu „Modelul Agonic”. Mi-am stabilit niște teze, mi le-am asumat ca porunci, și mă încăpățânez să nu le las la clocit în scrieri doar, le iau cu mine în viața reală și mor cu toți de gât, încercând să trăiesc după ele. Adică cu instituții mamut care încearcă să mă calce în picioare, cu șmecheri furând cu hectarul pe ideea că presa uită, sau se poate cumpăra etc. Și fac ce pot face eu: să nu-i tac! Au să apară și rezultatele, ca articole reportaj sau investigație, vom vedea.

Ceea ce ar fi poate de reținut din cele 10 lecții, este tehnologia de Salt. Te uiți bine la tine, vezi ce vrei să fii, cu adevărat, îți fixezi reperele, și sari! Și dacă poți să nu te oprești doar la scris, să le treci cu tine în viața reală, cu atât mai multă realitate de sine vei purta prin ceea ce numești viața ta. Așadar, cititorule, poți alege să faci și tu ceva asemănător, tu cu tine însuți, trei, cinci, șapte, oricâte repere îți vin bine, oricum vrei să le numești – lecții, porunci, imperative morale, oricare ți se potrivesc, trebuie să le descoperi singur, important e să fie ale tale, irecuzabile. Și să nu fii blând cu tine însuți! Dacă vrei să fi viu…