Vasile Pin

pe o idee de drum viitorul împinge fiecare secundă să nu cadă în prăpastia numită eu până când devine praf cu ceafa groasă de trecut iar ciori își fac cuib în pălăria lui spartă între timp

mi-e dor am spus de atâtea ori acest cuvânt încât iarba unde s-a așezat s-a înnourat bisericile au albit începuse să se simtă ca o ploaie dezbrăcată de cămașă mirosea a șoaptă de

noaptea pluteau prea multe drumuri sub pielea subțire de sticlă albastră plopii urcă pe terasa cafenelei ciorilor cu gluga pe cap steaua are dureri de stomac sclavii îi culeg iarba de vârfuri

când vorbești despre îngeri cu pălăria pe cap îți lipsește fix telefonul un kil de dinamită ultima ediție a înjurăturii favorite a oanei tereza mama pe care alții o iartă cu vreo altă picătură

un copil a decupat un om mare dintr-o bucată de pământ de lapte l-a luat de mâna l-a pus în locul măselei de minte și copacului i-au rămas frunzele mici fiecare mare avea gust de izvor fiecare

apa citește cu voce tare pietrele peștii spune cuvinte pe care le varsă apoi în mare uneori ele se întorc în nisip să se lipească de tălpile goale de inimile goale de cuvinte nu aruncați

momentele acelea când dormeai într-o basculantă abandonată ca un câine și liniștea dimineții îți pregătea o cană de ceai când te tăiai la ochi cu singurătatea venită să-ți ceară un ban iar

în pământul femeii este un loc atât de dumnezeiesc blestemat încât a trebuit să se cheme bărbat

am încercat să uit literă cu literă numele tău să le dau foc încă de la vârful degetelor cu care mă scuipai până la mama ori să le rup din umeri ca pe niște dicționare pe care nu le mai simt să

osul acesta de frunte curba acesta feminină osul acesta ce mă durea de gând albit l-am găsit adăpa luna-ntre ape și păștea frunza de pe șuier lăsase lupilor de gânduri să le

ce să mai vadă a văzut distanța umbra icoana culoarea cauza lumina și forma până când a înțeles să le pipăie să le scurgă prin organul infectat cu educație prin balastul cu pH subiectiv al unei

și ai depărtat gratiile dar ai oprit orologiul cuvântului de parcă nu mai voiai să-l înstrăinezi îi țineai secunda încă în lesă mângâindu-l cu degetul inimii care număra respirația precum un

　　　　am trecut strada cu o pisică 　　　　pășea pe umbra mea cu toate cele șapte vieți 　　　　singure 　　　　tăceau și se lipeau de mine 　　　　câte una câte șapte 　　　　într-o scânteie de seară 　　　　mergeam

când mă fac mare as vrea să plec într-o gutuie și tu deja să locuiești acolo ca într-o țară cu frunze de oameni ținând copacii de vârful păsărilor și tu să scoți apă cu cana ochilor ochilor

întinde o mână ca o floare culeasă dintr-o idee părăsită primește o floare ca o idee culeasă dintr-o mână părăsită pe buze curge o emoție de tei spre păsări din ochi se prelinge un flutur de

nu e păcat să scoți lumina dintre ferești și să zidești în fiecare noapte o femeie în tine și ziua să se surpe din brațele ei să o zidești până când apa devine sete și trupul foame până când

ultimul dangăt vei fi cuminte și vei respira din toate oasele pe care te-ai cățărat paharul de vin roșu e gol un formular clopotul scuturat de praf este scufundat într-o apă amară pentru

mereu am crezut că ochiul este o gaură cu o gaură tremurândă prin care intră cuvinte gravide ca să nască culoarea precum o viață îndepărtată precum un sânge pentru lupi și să-i dai de mâncare ca

la început era singurătate cu grenade nesemnalizate muream cu zece ani mai bătrân decât mine fără alcool un câine de idee lingea rănile nimeni care să mă șoptească să mă uite trenul cioplea

trupul tău pe marginea patului ochiul un vampir rănit bea și ultima picătură rotundă iederă dimineața se cațără pe ferești să-și taie venele goală liniștea ta respirând întinsă

în aceasta privire este pădure nu este posibil ca frunza ce mângâie ca un tăiș haita de lupi din care m-a despicat să mă învelească cu pleoapa unui copac probabil era mâna ce mângâia singură

scuipă de foame strada ghiorăie ca un organ căruia i s-a luat mințile plimbă în lesă copaci înfloriți copaci desfrunziți de foame și focul e rece nasul încheiat regulamentar la unitatea

niciodată cuvântul nu mi-a fost atât de prieten ca atunci când am luat biciul și l-am scos din cușcă mi-a întins sângele încât au început oameni să mă înoate muzicantul tocmai coborâse

timpul nu mai încape în el scoate apa secundei și din piatră vie și din piatră moartă să-și spele mâinile de aceea lupul poartă foamea la gât transparentă păsări cad dintre aripi ținându-se de