Vasile Munteanu

citindu-ți prima oară textul, mi-a venit în minte o cugetare a lui Ionescu: \"Nimic nu e tragic, totul e tragic\"; dar pentru că sub acest concept al \"absurdului\" în majoritatea cazurilor multă sterilitate se ascunde, am să spun că, deși lecturate superficial, texte tale par să corespundă acestei încadrări, ele nu sunt deloc absurde; pentru că la tine moartea (aceasta despre care vorbești) nu e deloc sumbră, scrâșnitoare, agresivă, ci este una calmă, contemplativă, paradoxal, resortul unei vieți interioare cel puțin la fel de bogate ca acee căreia i se opune;

și atunci de unde aura aceasta de absurd, de \"năstrușnicie\" (după cum o numește antecomentatorul meu)? prea exisgentă scriiturii tale, eviți pe cât posibil descriptivul plat, convențional (aș spune \"muncitoresc\") și realizezi din descopmunerea și remateliarizarea lumii înconjurătoare o artă sine, conferindu-le prin acest proces o finalitate semantică, extrăgându-le din general și oferindu-le o valorea semantică particulară, în funcție de o experiență sau un sentiment particular; un exemplu clasic: Lorca - ceea ce pentru alții înseamnă \"moartea lui Igancio\", pentru el (numai pentru el) semnifică viață; ne aparține ce simțim, ce gândim, dar ceea ce trăim nu ne aparține; în definitiv, puterea de a îndura suferința (în orice accepțiune) este ea însăși o formă de vitalism, de dorință de a trăi.

de aceea mi-am permis să atribui acestei morbidități valențe de erotic: pentru tine (desigur, în limitele interpretării mele), în prezența dragostei, viața este ritual, în absența ei, viața este procesiune funerară - căutarea sa, pur și simplu amânare a inevitabilului (\"să pot întârzia vestea morții tale\"); pentru că (din motivele enumerate mai sus), da, moartea este o veste, un sunet, ea nu are realitate materială.


un cititor,
Vasile Munteanu

nu pot spune că îmi displace caracterizarea, însă nu știu ce înseamnă \"civilizație\"; exceptând tehnologia [și aici cu rezerve de ordin consumist, utilitarist, ecologic ș.a.c(âteva)], specia umană găsesc că este una regresivă; în rest... stabilimente și stabilimente [a căror perpetuare a readus vacanța mare în școli și a (re)montat iluminismului întrerupător]; în rest, după cum am mai afirmat, nu am fost și nu voi fi niciodată partizanul \"artei de sezon\" și nici al \"democrației originale\"; motiv pentru care orbitez la periferia ambelor; da, din acest punct de vedere, pot spune că sunt un \"pustnic printre oameni\", dar unul căruia îi place prea mult lumea aceasta ca să poată trăi spirtual în altă dimensiune.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

impresionează feminitatea acestui \"bestiar\", care, chiar dacă nu excelează analitic, compensează din plin dpdv estetic, prin stil, dar mai ales prin această perspectivă \"de dincoace de ochi\", imagini redate ca într-o veritabilă cameră obscură a unui dispozitiv foto performant, capabil să surpindă microuniversul.

imaginația artistului este autodevoratoare; spiritul îngrozit de solitarul personalității multiple își cere dreptul la asociere, în-soțire (sugerată de folosirea pluralului) și la exprimare; totodată, avem de-a face cu o \"exorcizare\", cu un proces de redobândire a echilibrului interior, o imperativă nevoie a cunoașterii ființei interiore.

dacă prima parte pare că plătește tribut verbalizării excesive (măcar pentru simplu fapt că perfectul nu poate fi cuprins în imperfect, infinitul în finit, întregul în parte ș.a.m.d.), începând cu \"aveam ceva salam îmi cumpărasem straiță creștea din ea un strugure\" Poetul (F.Silișteanu, desigur) își regăsește echilibrul rostirii și explorează în stilul caracteristic extreme ale unei experiențe ludice și estetice deopotrivă, deloc săracă în simboluri și trimiteri.

de remarcat versul final, o lămurire între Sine și faptă.



același cititor,
Vasile Munteanu

aveți dreptate, doamnă Angela, deseori, \"ghearele\" sunt mai mult decât organice; însă sunt un hai-hui-lier aristocratic (la pisici mă refer, desigur): umblu cu pernuțele \"la vedere\"; mulțumesc pentru prezență.

mulțumesc, Liviu, mulțumesc, Petruț, atât pentru prezența aceasta, cât și pentru repetatele semne de lectură.

interesant cum, de la nivelul meu de interpretare, eroticul derivă din etic și dobândește valențe de estetic prin transfigurarea unui real convențional, ipocritic (dacă mi se permite); în definitiv, nu modurile de exprimare ne diferențiază de animale, nici măcar modul în care iubim (pentru că și acestea iubesc), mai degrabă modul în care tăcem, știm să acoperim fizic, real distanțele supradimensionate ale dezamăgirii; nu știm ce este adevărul, dar știm că întâmplările disparate trebuie ca, în final, într-un mod bizar, să se potrivească unele cu celelalte - acest final nu s-a petrecut încă (\"să...\", \"am fi...\"), dar sau este pe cale să se întâmple, sau ne aflăm în plin proces de limpezire (motivul apei) a conștiinței (care, asemenea sepiei, își scrie trecerea cu sine).

o lectură plăcută

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre; da, ați surpins bine una dintre valențe leagănului.

faptul că tu ai plâns demonstrează că, de fapt, el este ceapa din care ai mușcat, ceea ce contrazice imperativul primei concluzii... (plus plânsul repetat, plus surplusul de condițional-optativ cu accent pe \"a face\")

m-am oprit să las un semn pentru că mi-a plăcut pasajul următor și pentru că observ o pornire lăuntrică în a concentra discursul, lucru pe care îl consider benefic; deocamdată pare că nu iese, dar nu cred că îi lipsește mult (spun pare deoarece accept că este posibil să nu citesc eu în cheia potrivită):

\"de ciudă și nervi
m-am dat cu capu\' de pereți și m-am răstit la lună

în aerul ăsta greu și galben
sunt o spinare rece
și grămada de vorbe - un animal mort

și nu m-am mai uitat înapoi

ar trebui să mă simți ca pe o ceapă
din care să muști
chiar dacă te-ar face să plângi
când ceea ce aș putea face
capitulează
aș spune că dragostea e un sunet\"


sunt mai multe motive pentru care începutul nu mi se pare la fel de reușit, însă reproșul major este acela că mi se pare irecuperabil, nu se poate lucra pe structura sa; descriptivul este inexpresiv dpdv estetic (poți sta oricum, poți expedia orice mesaj dorești, chiar și mâna dreaptă poate face orice - inclusiv să contrazică mâna stângă; cât despre \"rostul\" decorativo-utilitar al peredelelor este inutil să mai pomenesc); de unde rezultă că, în realitate, problema nu este una generală (\"în general n-am nici cea mai mică idee\"), ci una particulară.

un presentiment arctic, domnule Petrache, așa, de \"eschimoș\" (în traducere personală, individ care se eschivează timpului...).


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

(+) liricul evocării
(+) condensarea mesajelor: dintre care aleg clasica \"înălțare prin cădere\" (mai ales căderea în sine)
(+) bivalența funie (salvare: caz în care depinde... la care capăt te afli) vs sac (îngropare/înecare)
(-) topica: \"tata întîrzia beat cu flori în sacoșă pe jos\"; tata pe jos întârzia beat cu flori în sacoșă (chit că intuiesc virgula de dinainte de \"pe jos\")
(-) topica: \"număra spaime și guri de canal din troleibuz\"; din troleibuz număra spaime și guri de canal
(-) \"și sânge\" (mai ales ca adjuvant al lacrimilor)


un text cu nervuri tari, un text... Raphia (+: posibil autoportret? Raphia: \"Numele mai multor specii de plante din familia palmierilor, cu tulpina scurtă și groasă, ale căror frunze au nervuri foarte rezistente\"; fire complexă, sofisticată... împletitură?)

Domnule Petrache, domnișoară/doamnă Diana Tugui: mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre;

în ceea ce privește textul: ca în cazul majorității textelor (mele) de acest fel, avem de-a face cu un \"autoportret\", care se cere deopotrivă trăit/retrăit, scris/rescris; și, deși subiectul este același, obiectul este diferit de la o zi la alta, de la o scriere la alta;

despre conservă: mulți pierd din vedere că înălțimile se hrănesc (de) jos; eu, de exemplu (și sper că astfel răspund mai ales Dianei Tugui), după ce am parcurs 30 km pentru a atinge o creastă și mi-am pierdut rucsacul într-o râpă (căreia mai mult ca sigur nu-i păsa de dorințele mele), am reușit să-mi potolesc foamea cu o conservă venită pe râu (probabil că nici lui nu-i păsa de dorințele mele...)

cât despre construcții care \"îngreunează poemul\": așa și trebuie; cine trece peste un poem ca și cum ar călca pe apă este sau geniu sau sfânt; imperfecțiunea (mă) definește.


încă o dată, vă mulțumesc pentru perzență.

nici o problemă, lipsa diacriticelor m-a derutat (nici nu mi-a trecut prin minte că intervenția ta ar fi una de complezență); da, în ciuda faptului că detest din ce în ce mai tare acest lucru, pescuiesc din ce în ce mai des în ultimul timp.

încă o dată, mulțumesc (și îmi cer scuze dacă nelămurirea mea a părut tendențioasă).

în primul rând, nu este o poezie despre alte poezii, ci despre zile (alte zile, de unde și \"neîntâmplatul\"); în al doilea rând, nu am înțeles ce anume te-a înfiorat (și nici dacă în sens pozitiv/sau negativ), rimele sau râmele? :)


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Veronica, mulțumesc, Petruț, atât pentru lectură, cât și pentru semnul despre; și, nu, Veronica, nimeni nu riscă nimic atunci când citește; cel mult să nu îi placă și/sau să considere lectura pierdere de timp (dar, după cum spunea cineva, mai bine să fiu optimist și să mă înșel, decât să fiu pesimist și să am dreptate...)

mulțumesc, LIM, pentru lectură și pentru semnul despre; nu știu dacă este vorba despre o nostalgie a textelor de început; mai degrabă a \"stării\" din care acestea luau naștere.

mulțumesc și ție, Sorina; nu e vorba despre \"cârlig\", ci despre secerare (ca procedeu tehnic de autoapărare); dar, pe de o parte, secera în apă nu se aude, pe de altă parte, vârful este îndreptate totdeauna în sus; este și motivul pentru care între fulgii de păpădie și solzii de pește nu este nici o diferență; contează cât de tare sufli.

sunt fix la fel de om ca orice metafizic; cat despre intentia declarata de a dedica o... impersonala neexclusiva, vorba ceea: \"scrieti, scrieti, ceva tot o sa ramana (n.p. probabil.. de scris)\"

nu eu văd, Ioana, ci șarpele din mine; pentru că, da, uneori, otrăva pătrunsă prin ureche afectează timpanul; o astfel de otravă nu este letală, dar te urmărește toată viața; mulțumesc pentru lectură și semnul despre.

mulțumesc, Ștefan, pentru prezența ta constantă; așa este, prin acel craniu, „la timpul potrivit”, a trecut otravă.

există, Liviu, după cum bine ai sesizat, atât textul, cât unii dintre derivații săi cu sufixe și prefixe; și, da, efort există, însă (o spun cu toată sinceritatea) perfecțiunea nu știu ce este și nici nu am să o ating vreodată; după cum spuneam altă dată, dacă aș crede că am scris ceva perfect, aș înceta să mai scriu.

Elena: mulțumesc pentru lectură, semnul despre și miniexercițiul de literatură comparată.

Domnule Cozmescu: raportându-ne la cele mai elementare legi ale naturii, aveți dreptate (desigur, pe jumătate): da, dimineața trece (și) pe lângă mine; pentru că, dacă nu s-ar întâmpla astfel, totul mi-ar fi necunoscut, fapt care m-ar determina (în cea mai carteziană manieră cu putință) să cred că nimic în afara mea nu există; dar (și mă văd nevoit să vă dau dreptate din nou), cum nu sunt atât de metafizic precum domnia voastră, am să vă fac o mărturisire: ideea acestui text (îl numesc astfel pentru că am înțeles că nu ați fi de acord că este poezie) mi-a venit în timp ce săpam niște banale găuri pentru gard și am găsit un craniu de câine; cu acest prilej, m-am întrebat cine de cine simte nevoia împrejmuirii, pentru că (uf, aveți dreptate din nou), în viață nu este la fel ca în poezie, unde refugiile aparțin interiorului, în timp ce toată agoniseala este expusă și dată lumii (sau luată de aceasta, de la caz la caz; dacă nu greșesc, și în cazul de față); acestea fiind spuse, concluzia se poate trage simplu: eu am scris cum se vede dinspre; de asemenea, domnia voastră ați scris cum vedeți; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Petruț, pentru lectură și pentru semnul despre.

Doamnă Nache: mulțumesc pentru lectură și semnul (repetat :) ) despre aceasta; și, da, aș împinge sugestia dv până la consecința ei ultimă: mirajul însuși este un deșert...

Domnule Teodor: mă simt copleșit, disponibilitatea dv cantitativă și calitativă depășește puterea mea de reacție; mulțumesc.