Vasile Munteanu

mulțumesc, Claudia, pentru lectură și pentru semnul despre.

știți de ce? pentru că acordul nu este nici cu moliile; nu aveți de ce vă cere scuze; nu mi s-a întâmplat absolut nimic.

domnule Amaradia, observ că reitarți nelămurirea domnului Gârda; dacă nu am modificat nimic, poate că nu citiți de unde ar trebui; sau poate îmi este străin modul în care se face acordul unei părți de vorbire, caz în care nu văd de ce vă mai bateți capul; chiar, ați pierdut din prețiosul timp pentru atâta lucru?

oricum, mulțumesc pentru prezență și pentru semnul de lectură; care, oricât ar fi, oricum înseamnă.

mulțumesc întreitului semn de lectură; da, domnule Diaconescu, chiar eram curios cum sunt percepute aceste rânduri de la nivelul izmei poluate electromagnetic; m-am lămurit, perspectiva este una a unui fin intelectual (consecința logică este aceea că vorbim despre o izmă creață).

eu îți mulțumesc pentru prilejul comentării; când cuvinte din afara mea mă scot dintre ale mele, nu pot să fiu decât recunoscător; de multe ori citesc și tac, dar, cazul de față, tăcerea mi se pare o nedreptate.


același.

desigur, mă pot înșela; poate un anume tip de predispoziție mă determină să citesc poezia ta într-o cheie eronată; părerea mea este că o maladie afectivă razbate poezia ta de dragoste; evocarea este atât de puternică, încât, deși subiectul invariabil lipsește, este receptat mai viu decât unul real; dar nu o maladie corosivă, degradantă, ci una a unei iubiri împlinite, depline, puternice, autentice; nu este o tânguire pe întuneric; și nici doliu; este semeția purtată la lumina zilei a unei femei care a iubit definitiv; tocmai de aceea nu va înceta nici o clipă să iubească, pentru că a nu iubi este echivalentul lui a nu respira; zadarnic poezia caută a converti sentimente în imagini; acestea nu se pot plia în jurul unui suflet care trăiește la o astfel de intensitate, la limita dintre real și imaginar; un imaginar ce nu este, ca la majoritatea rodul \"visării\" (sau chiar al exagerării), ci unul născut din insomnie, o ceață ce se ridică parțial, permițând privitorului privilegiul întrezăririi, pentru a se coborî întru o mai mare tăinuire.


deși poate unora va părea aiuristică această confesiune, dar îmi este suficient că înțelegi și că (mai) sunt câțiva care, deasemenea, știu despre ce este vorba. poezia aceasta se încadrează între acelea exclamative inimii mele, care m-au făcut să afirm că sunt \"defintiv îndrăgostit de cuvântul tău\"; unul dintre acele texte în urma căruia mi-am propus ca într-o zi asupra textelor tale să revin și măcar pe acelea la fel de reușite ca acesta (destule) să le comentez, pentru că mi s-a părut o nedereptate că multe dintre ele au trecut prea puțin evidențiate; dar, invariabil, viața vine peste noi, timpul trece - uităm sau regretăm; sper, încă mai sper să îmi acord cândva răgazul necesar.

într-un mod amical, desigur: îl invidiez pe Liviu Nanu.

\"definitiv îndrăgostit de cuvântul tău\" (de cuvântul tău din astfeș de poezii, pentru că, oameni suntem, dragostea mea s-a mai răcit, cuvântul tău s-a mai diluat...),
Vasile Munteanu

reușită cardinalitatea aceasta areferențilă, lipsită de un centru riguros și stabil; un teluric primordial străbate aceste versuri, generator de tristeți și frumuseți elementare, în care metmorfoza, paradoxal, este rezulatul staticii, nu al dinamicii, de unde și dramatismul acesta convulsiv și frazarea aparent retorică; pentru că, aici, funcția autorului este de traducător; el își traduce propria viață într-un limbaj în mod normal intraductibil - poezia nu înseamnă \"a scrie\", ci a provoca Relații intra- și interumane (eliberate de orice barieră spațio-temporală) care să conducă la scris; un război în care cei pierduți fundamentează viața celor rămași, un conflict din care viul să triumfe.


un cititor,
Vasile Munteanu

mulțumesc împătrit, pentru lectură și pentru semnul despre.


doamnă Coman: nu credeți că ar fi normal să ne raportăm la text și nu la biografia autorului (aceasta având rol de a spori câmpul de interpretare, nu a se substitui textului)? în plus, zic să ținem seama de două aspecte: pe de o parte, nu sunt atât de tânăr pe cât vă imaginați (chiar dacă, să spunem, la vârsta dv - dacă apuc această vârstă, desigur - am să-mi doresc să am vârsta de acum); pe de altă parte, dp meu dv, într-o decadă a mimetismului euforic, numărul anilor nu înseamnă nimic în fața experienței de viață; și nu mă refer comparativ, fiecare viață este unică în felul ei; dar îmi permit să afirm că experiența mea de viață este suficientă ca să simt, gândesc și să scriu astfel; în concluzie, pe viitor, când și dacă veți mai comenta, vă rog să vă rezumați la text.

dincolo de tematica deja obișnuit-cozaniană, spre deosebire de alte texte, acesta impresionează prin rigurozitate: pare că autorul știe cu exactitate câte cuvinte trebuie spuse și de câte ori; mi-aș permite să afirm că e un \"sonet alb\", rezultatul unei sinteze între elementele specifice poeziei actuale și universul mitologic creștin, melanj care în timp a educat autorului într-un mod cât se poate de estetic atât simțul limbajului și al asocierilor, cât și înclinația către spectaculosul metaforic; cu alte cuvinte, descriptivul este deopotrivă real și simbolic, în acest caz, dragostea fiind numai un \"act\" în marele spectacol al lumii, o \"tragere (solară) pe roată\", o (auto)devorare; o dragoste (de)scrisă în manieră sibilinică.


un cititor,
Vasile Munteanu

mulțumesc, Aurel, mulțumec, Alex, pentru lectură și pentru semnul despre; asemenea vă doresc.

mulțumesc, tizule, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre; și o precizare... \"lucrurile din oglindă sunt mai aproape decât par în realitate\".

nu este nici un deranj, George; când cuvântul generează întrebare și chiar necesitatea unui răspuns, pe nebunul ce azvârle bolovanul în apă (\"adică eu\") nu poate decât să îl bucure; fără a motiva deplin alegerea, în primul rând, forma propusă de tine o găsesc prea explicită și restricitv-comparativă; în al doilea rând, textul proriu-zis este un catren, surplusul reprezintă inevitabila noastră (adică a mea) pornire de a rata perfectul; unii plâng, alții urlă ca lupul...; în mine e un tren.

mulțumesc pentru prezență; indiferent de motiv, timpul m-a convins că ești un cititor exigent și ai un loc aparte între aceia care comentează.

despre \"cumpărare\", ședeți liniștit; fie sunt unii care, oricum ați proceda, așa vor crede; fie alții, mai puțini, care iau seama la calitățile reale ale cuvântului scris; a fi redactor... în definitiv, este o conjunctură; din câte știu eu despre domniile lor, nici unul dintre colegii mei n-ar fi încântat dacă ar fi comentat din acest motiv; aprecierea înseamnă mult mai mult și se câștigă altfel; personal, am evitat întotdeauna să răspund acelora a căror laudă (vorba Poetului) \"m-ar mâhni peste măsură\" și cu atât mai puțin să ofer \"avantaje la schimb\"; deja și eu sunt de ani buni pe site; și numai puțini dintre aceștia redactor; cine este cel puțin la fel de vechi știe că răstimp nici nu am curtat redactori, nici nu am recompensat adulatori; în rest..., de gura lumii nu mi-e teamă, oricum ea ne înghite pe toți.

domnule Sibiceanu: într-o formulă consacrată, poetul (mai ales poetul-bărbat, întrebați o femeie...) este un etern imatur (extremistele l-au numit \"porc\"); dar cum mă număr printre aceia dezavantajați de cochetărie (în acest caz ea fiind și inutilă), recunosc: oscilez permanent între maturitate și copilărie (\"cu pădurea ei cu tot\"); sau, altfel spus, poetul se află de mult la maturitate, maturitatea se împlinește mai greu în poet...

mulțumesc pentru semnul de lectură (dacă nu mă înșel, primul).

este adevărat, textul are un \"aer teatral\", dar, atunci când merg la un spectacol, nici nu aștept să văd altceva; altminteri, aș rupe bilete aiurea pe stradă și aș cere oamenilor să privească în jur (cu alte cuvinte, în ciuda tendinței, haideți să nu ucidem autorul); nu poți încadra strict un text când textul însuși refuză încadrarea, pentru că, în definitiv, a scrie constituie o exagerbare.

și prin spectacol înțeleg migala cu ajutorul căreia este construit un labirint afectiv; a rătăci înlăutru înseamnă a căuta reflexia tuturor lucrurilor exterioare; aici, chiar dacă aparent vulgar, limbajul nu sugrumă, el îți suflă \"în gură\", te readuce la viață, reînsuflețește, motiv pentru care \"sare perdeaua din geam\" (inutil a discuta despre motivul perdelei).

pentru că, dacă cel mai adesea poezia se identifică, așa cum s-a afirmat, printr-o dramă a expresiei, ea este deopotrivă și aventură a limbajului; cu atât mai mult cu cât, aici, acest limbaj nu-mi pare a căuta cu orice chip spectaculosul și nici solicitărilor formei; nici nu ar putea fi altfel pentru că ori forțezi metafora, ori frazarea; în acest caz, autoarea a optat pentru libertatea cuvântului.

un cititor,
Vasile Munteanu

mulțumesc, Iarina, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

în definitiv, jocul însuși înseamnă ordine; și, nu, nu am ajuns în vârf: \"eu urc\"; nimic nu este comparabil ascensiunii; poate doar liniștea porumbeilor încojurând muntele; da, maiestuosul se oferă ochiului, dar conștiința supremului este deasupra lumii și altceva nimic.

poezia aceasta are ceva din dezolarea unei cutii poștale goale; o intimitate a abandonării \"marilor teme\", a căutării prin rețete consacrate; devine prin sinceritatea expunerii (personal, cred inclusiv în sinceritatea trăirii autoarei) o filă de jurnal în care scrisul atât de tare tace, încât pare că s-ar îndepărta literele; consecința? desigur, o (re)unire la cealaltă extremitate, o enigmă a nici unui înțeles; nici un înțeles mai presus de poezie.


nu \"la mulți ani!\", mi-aș permite să îți urez: \"eternitate!\"; dar punctul după ro nu exită - întotdeauna, îi premerge; părerea mea este că lucrurile sunt întotdeauna bune; din nefericire, oamenii se schimbă...

mulțumesc, Ioan, mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

Ioan, Ottilia: mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre; nu știu dacă ceea ce caracterizează o zi de luni este adjectivul sumbru; dar să spunem că într-o astfel de zi perspectiva asupra vieții este a unui credit cu scadență la termen; nu spun că \"fericirea\" este una specific \"americănească\" (de exemplu, ultima rată la asigurarea pe viață sau a ipotecii), dar deseori, când dai cezarului ce i se cuvine, îți rămân prea puține zile pentru Cine-va-urma.

încă o dată, mulțumesc pentru prezență.

goluri mai mari și goluri mai mici, Ștefan; frumusețea unui brad de Crăciun; oameni, globulețe - totuna; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.