Vasile Munteanu

firicum: pre. vizibil. în schimb apreciez manera. fidelă trimiterii/lor. "război cu toată lumea". ambele tabere pierd. dar... cu ștaif. în altă ordine. a ideilor: on!orat de prezența dv (cum spuneam cândva) "insolită".

sunt mici amănunte pe care le-ai putea revedea (exemple legate exclusiv de păianjen: în s1, păianjenul construiește "casă cu mai multe camere, de fapt vilă", în s2 - "un alt etaj", în s3 - îți rămâne "un subsol", în s4 - "te ține în casa lui" (cred că puteai pur și simplu să spui că ai decis să îl ucizi, este clar de ce) sau, mă opresc la acestea numai, "fierul forjat" din s finală, care, de fapt, este fier-beton (folosit la armătură); sau unele mici construcții care, indiferent de ce crezi, nu e bine să devină "notă personală, de genul: "din ce în ce mai rar, mai rămîne".

mă rog, cum spuneam sunt amănunte care nu impietează esența întregului; care, așa cum îți citesc eu textele, ar putea fi catalogate (dacă-mi permiți forțarea definirii) printr-o anume formă de antropologie anatomică; nu numai că amintește de ritualuri primitive (de exemplu, în acest text, sulița aceea petrecută prin sfârcuri), sau sexualitatea (de multe ori exagerbată, dar cu pronunțată nuanță a descifrării esteticului din act) din atâtea alte texte); în definitiv, cred că tocmai stângăciile ne definesc "umanitatea" și că "șovăiala" (sunt conștient de riscurile la care mă expun o astfel de afirmație) este cu adevărat o predispoziție a spiritualității; pentru că numai astfel putem ajunge la această "rugă"-ciune a negării de sine: "du-mă-n ispită"; un astfel de spirit nu suportă mediocritatea, preferă să se autoexpună; preferă non-existența (anularea prin închinare în fața subiectului ispititor) decât neputința înfrânării.

ca în atâtea alte ocazii, nu spun că am evidențiat esența textului, ci doar am redat ceea ce am putea numi aspectul principal al punctului meu de vedere; sau că aprecierea mea îl face mai valoros (după cum nu am crezut niciodată la alte texte că dacă nu sunt pe gustul meu sunt lipsite de valoare - precizez acest lucru pentru că simt că în ultimul timp amândoi am luat din ce în ce mai personal aceste simple opinii); în plus, am avut o intervenție similară, dar mai consistentă la "Diateza învinsului" (pentru care, cu scuzele de rigoare, te felicit aici), unde comentariul s-a pierdut înainte de a fi postat (banalele întreruperi de energie electrică din sec xxi...) și nu am mai găsit nici timpul, nici energia necesare de a-l reface.


un cititor,
Vasile Munteanu

observa cu finețe psihologică Paler (în "Calomnii mitologice") că despre Don Juan au teoretizat exclusiv bărbații; perspectiva asta "răsturnată" (aici marchez prin ghilimele pentru arăta că nu consider nicidecum aceasta o tehnică de... construire; ar fi oricum superfluă și desuetă), ci mai degrabă un feminin al masculinului; pentru că, da, ce altceva te-ai aștepta să facă o "juanita"? ori tocmai tipul acesta de redundanță am încercat să-l evit.

după cum spuneam în altă parte, construiesc fiecare text așa cum "simt" că se cere elaborat; desigur, tehnic, pot introduce tipul acesta de fragmentare și/sau distincție în tot textul, dar nu de aceasta are nevoie; abia acest mod de construire ar fi "căutat"; pentru că nu știu cum îți par ție rimele (mă refer la primul comentariu), dar eu am dorit să spun ceva și astfel am spus; am căutat să spun mai bine altfel și nu am găsit; nu spun că nu există; spun că în momentul scrierii astfel "nu existau".


mulțumesc pentru revenire.

cred că asupra punctului părerea exprimată este ușor contradictorie: sau are rost, sau nu :); dincolo de aspectul căruia înclin să cred că te-ai oprit (presupun că om vs om de zăpadă - care este mai mult o capcană interpretativă)să spunem că el introduce o dublă perspectivă: înspre și dinspre zăpadă (subliniez, nu înspre și dinspre om).

nu știu la ce anume din Caius Dobrescu te-ai gândit, dar, dacă dorești musai să găsești textului o fliliație, îți pot spune cu siguranță că e mult mai aproape de "negativismul" ionescian.


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

"câtă sincritate atâta dramă"; mă refer, desigur, la "sa ma justific stiintifico-fantastic intr-un spatiu mioritic virtual"...

printre condițiile pe care un scriitor trebuie să le îndeplinească pentru a călca cu dreptul în literatură, după unele principale, specifice epocii, E. Ionescu identifica în secundar următoarele: "... 20000 lei lunar de la un mare cotidian. Al treilea pas, o funcție importantă în stat. Al patrulea pas, un editor. Al cincilea pas, o nevastă vârstnică și milionară. Al șaslea pas, premiul sau Năsturel, sau numai Nobel și Eternitatea, adică E-ter-ni-ta-tea.
Ca ocnașul, fiecare pas va atrage după sine o dulce greutate de plumb: 1) un tratat al disperării; 2) înălțarea unui turn spre Dumnezeu, 3) prinderea de picior a lui Dumnezeu; 4) un roman fantastic în care se vede cum Arhanghelul Mihail (np. și Gavril) bate pe draci la spate; 5) a apologie, scrisă cu nerv, cu sânge, cu pumni, cu dinți, a Iubirii Divine și 6) Extazul, contemplarea olimpicului Buric."

așadar, îmi cer scuze că, ne"îndeamnat la reflecție și (de ce nu?) chiar revelație.", da, revelație (sic)!, nu am sesizat ironia titlului care este de natura evidenței; de asemeena, în lumina acestei revelații, îmi mai cer scuze că am considerat acest text unul care trișează liricul prin discurs și esteticul prin simbolistică; îmi mai cer scuze că am considerat că poți citi acest text folosind același inel de chei (de unde să-mi dau seama că e o revelație) purtat la brâul popesc de clasici ai literaturii române; că am crezut că reluarea până la suprasaturare a aceluiași limbaj (mostră de inerție discursivă) și a aceleiași imagistici nu reprezintă sărăcie a exprimării ( periferic-epitetică, limitrof-adjectivală - cum vreți s-o numițui), ci o abordare revoluționară, pardon, revelatorie a inepuizabilei stilistici biblice; pentru că, da, antecomentatoarea mea are perfectă dreptate, acesta este un stil; stilul acesta rezidă într-o flagrantă spiritualitate ratată, care transformă a la legere drama în limbaj de lemn, iar simbolul în însăși esența acestuia, ceea ce, trebuie să recunosc, nu este la îndemâna oricui; mea culpa.

@Mrs. Păpu'iș (I hope you carry an M under your gridle): beautiful dipping thy feet into the water and increase in value this...

I'm pround as Lucifer to thanks the same to you!

never quit a certainty for hope, because you cut no ice with 20%; and safe bind, safe find.

palidă rău; titlul e destul de nefericit (ce ne spune el, titlul: că autorul trăiește; dar nu orice, trăiește zile; și nu ale oricui, ale vieții; care la rândul ei nu este nici ea a oricui, e viața sa! pe scurt, cred că e greu să construiești ceva mai... multipleonastic; desigur, sensul este acela că, până la zilele fericite, le-ai trăit pe cele nefericite - deși nu se știe ce urmează! - dar construcția tot nefericită este); apoi, textul în sine debutează plat și până pe la jumătate curge în aceeași notă; limbajul voit biblic nu potențează liric, motiv pentru care textul nu-și depășește condiția epică decât prin fragmentare; în a doua jumătate, găsim și vreo două construcții care merită atenție, dar din păcate ele nu pot conferi mai multă valoare unei simbolisttici devenită folclor și valorificată superior din punct de vedere poetic în scrieri intrate în circuitul clasic.

concluzie: Dorin Cozan demonstrează cum se scrie "curat" nu o poezie, ci un text poetic; dar un text care, din punctul meu de vedere, se adresează mai mult autorului decât cititorului.

aveți dreptate; de ce cred asta? pentru că, atunci când nu e virilă (până la vulgaritate), poezia este un fel de fereastră la o firmă de pompe funebre; prin care, cel puțin o dată în viață, nu ne putem înfrâna curiozitatea de a privi; cum ne-am putea abține când acoo este singurul loc în care, datorită expunerii, coșciugele sunt aliniate în poziție verticală; și nu are rost să ne amăgim: "poezia virilă" sfârșește la fel; e o problemă de timp; sau, ca să dau o notă pesimist-metafizică, de durată.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

nu este vina mea că, atunci când afirmi ceva, nu ești capabil să înțelegi și latura complexă a respectivei afirmații; implicație - sau cum vrei s-o numești; nu te-a acuzat nimeni de premeditare (deși pasul până acolo, judecând după ultimele reacții, nu doar acestea de azi, ar fi lesne de făcut), doar de culpabilitate; dacă mă cred important? da. așa cum și tu te crezi. cum orice om se crede. dar nu ți-aș da locul în autobuz. motiv pentru care și eu mi-am exprimat o părere vizavi de analiza aiuristică față de un text; reține, nu spun că textul respectiv nu merită apreciat; dar nu bătându-ți joc de aceia care citesc; sau denigrând alte texte; sau activitatea unuia sau a mai multor redactori; situație în care puțin îmi pasă ce părere ai tu despre mine.

atitudinea: (aproape) bărbătească; de ce spun că nu este una deplin bărbătească: trebuia să mergi și să dai cu barda în dumnezeu sub acele texte recomandate care nu ți-au plăcut, nu să te exprimi aiurea pe la alte texte; dar, mă rog, în final, ai acceptat mănușa, să-i găsim perechea:

i) "lipsa ritmului"; dacă ție ți se pare că este un text care are nevoie de ritm, înseamnă că unul dintre noi habar nu are ce este acela; mai mult chiar; eu fiind acela care l-am construit, garantez că are mai mult decât are nevoie un astfel de text; aștept să reafirmi că îi lipsește ritmul, să demonstrezi, air eu îți demnostrez contrariul; se așază ca un nod în gât; păi, nici nu trebuia să se așeze altfel (vezi s2v2).
ii) "lipsa de originalitate a unor constructii (rutina inseamna moarte, inima ca un nod in gat"; ii.1) aștept să îmi găsești exemplele similare, care să demonstreze lipsa respectivă; ii.2) confunzi originalitatea cu generalitatea (iar acesta este pt tine cel mai bun exemplu despre ce înseamnă "general"); despre prietenii la care "ai auzit-o", nu mă pot pronunța; prietenii mei la care aș fi putut auzi așa ceva sunt cu toții morți.
iii) că nu ai găsit nimic care să îți aducă "surplus de emoție" (cu bonuri de masă ai încercat?), a cui ar trebui să fie vina? că despre lipsa de "idee interioară" (mai ales că textul este însoțit în subsol și de exeplicații suplimentare, scuză-mă, numai un individ cu grave probleme de înțelegere ar putea afirma așa ceva); în fine, dar măcar o "idee exterioară" sau altfel de idee are?
iv) că nu încerci să găsești puncte de echilibru între ceea ce scrii și ceea ce exprimi, m-am lămurit; nu e vina mea că încerci acasă tot ce citești, vezi la televizor etc; cu atât mai mult cu cât observ că ai tendința să judeci cuvintele în sensul lor proriu.
v) "dorinta excesiva a autorului de a transforma orice experienta comuna sau personala in act artistic"; la asta nu-ți răspund; pt că la asta te dovedești meschin și neputincios; îmi reproșezi ceea ce eu ți-am reproșat (citez din memorie): că te crezi genial și găsești de cuviință să ne comunici tot ce îți trece prin cap; oricum, după cum vezi, îmi dau silința să transform și experiențele tale în act artistic (în felul tău, ești simpatic).
vi) wow, ai văzut Apocalypto! e ceva; nasol e că asta te împiedică să vezi un anume tip de decantare (dacă ai putea analiza raportul) pus sub raportul identității; că eu nu pot să respir aburul morților (pentru cultura ta generală, oricum asta faci) pentru că tu ai văzut Apocalyto e ca aia din Moromeții: "- Și ce facultate ziceai că e aia, mă Ilie?!". " - Nu știu, da cică nu îți dă voie să bei..."


nu îți place. înțeleg. dar, sincer: erai în avantaj dacă spuneai doar atât; chiar ai probleme în a defini și argumenta.

la fel de sincer: mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

și o recomandare: când mai postez, nu mai bate apropouri aiurea, că poate nu citesc la șaua respectivă și nu pricepe iapa care trebuie; sau poate citesc; și uite ce se întâmplă.

că Leonard (Ancuța, desigur) demonstrează (dacă mai era cazul) cum poți să bați câmpii (cuvintelor) fără să spui mai nimic despre text(ul de față), dar nici în altă parte nu poți să legi câteva cuvinte (și cât și-ar dori!) pentru că nu este în stare (ocazie de care profit pentru a-l invita pe strălucitul cunoscător în ale poeziei - corect, între ale poeziei - de a critica acolo unde este de criticat).

nu de alta, dar să vedem ce spune despre textul de mai sus:

- "poezie construită cu tandrețe"; deci criteriul infailibil al poeziei este "tandrețea";
- dar nu orice fel de tandrețe: una exprimabilă atât de școlărește, că un elev de clasa a 8-a de nivel mediu s-ar simți penibil să scrie așa ceva: "atingerea blanda a unui zefir" (chiar sunt curios cum ar arăta o atingere; dar nu orice fel de atingere, una violentă; la niba, zefir violent?!);
- "cuvintele pregătesc starea"; rolul cuvintelor, dacă nu compun, cum este cazul comentariului semnat Leonard Ancuța, mediocrități, sau nu participă la exprimarea unor adevăruri științifice, tocmai acesta este; poate ilustrul comentator știe cum să se exprime poetic fără cuvinte; nu m-ar mira; mai ales că încalță cuvinte și merge cu ochii închiși; e drept, otrăvit, dar cu blândețe.

cu cea mai mare sinceritate, citind barbologia de mai sus, m-am întrebat de cine anume a făcut bâză Leonard Ancuța evidențiind astfel un text: de autor, de cititori sau de el însuși.


uite un alt exercițiu: nu neg că este de departe (nu "pe de parte", dar nu ar fi prima oară când L. Ancuța demonstrează că are probleme de scriere) "singurul text care merita recomandat" (la ce criterii de evaluare posedă, nu e de mirare).

în schimb, iau barbologia enunțată de respectivul comentator și o pun în raportat cu, exemplu la întâmplare, "Miorița"; sau "Luceafărul"; sau orice text în care autorul scrie ca "atingerea blândă a unui zefir":

"poezia e construita cu tandrete, si are atingerea blanda a unui zefir, cuvintele iti pregatesc starea si ti-o injecteaza bland ca pe-o otrava. aici nimic nu este abrupt, aici limbajul pare sa calce pe un drum pe care il stie cu ochii inchisi. pare ca drumul acesta e facut din cuvinte urme de pasi pe care picioarele nu pasesc ci le incalta. nimic fortat, doar puritate si autentic".


sunt deplin conștient de ce afirm: rareori am citit ceva mai "universal-valabil" (fără nici o valabilitate în raport cu ceva concret) și ceva mai penibil.


anticipând cum va reacționa Leonard Ancuța (pentru că, așa cum am spus, alte mijloace nu posedă), îi atrag atenția că acest comentariu al meu nu este cu nimic mai offtopic decât este al său.

- textul începe deopotrivă indecis și aberant: "salivez pe inimă"; ori te exprimi dur: scuip, ori... sugestiv: înghit în sec; unde mai pui că imaginea în sine este eronată: sau este una exterioară, ceea ce presupune că ești cu inima la vedere; sau interioară, ceea ce presupune că ai o... deviație de esofag.
- "până se dilată": ori saliva e fierbinte; ori absența ei provoacă pur și simplu contracție.
- nu era nevoie să reiei "inimă"; apoi, ok, "pulsează la jeg"; altfel nu pulsează?
- "pieile roșii" l-am citit prima oară ca și cum ar fi fost vb despre amerindieni; chiar m-am întrebat ce treabă au cu hipopotamii.
- "lasă fecale": aceeași indecizie și folosire inadecvată ca la "salivez pe inimă"
- "drept mulțumire"?! pentru ce? pentru scuipat? eh, nu te poți plânge că n-ai primit nimic la schimb.
- "gheră pe jugulară"; hop, au apărut și maimuțele (cum naiba să vb despre junglă dacă nu vb despre maimuțe), dar sintagma aceasta, dincolo de rima involuntară, este atât de uzitată, încât a devenit total inexpresivă (poate în simptomatologia medicală să mai spună ceva).
- "tot mai adâncă rana"; axiomă: o rană pe jugulară nu poate fi mai... adâncă decât este jugulara; poate ar trebui încercat în lungul jugularei...
- în sfârșit, apare și "sânge negru", care, pentru că autorul scuipă, acum știm de unde provine materia la care pulsează inima; atât că, de regulă, sângele negru este fie unul de suprafață, amestecat cu diferite alte substanțe și microorganisme, fie provenit de la ceva închegat, cangrenat; ceea contrazice maimuța aia care ascute și tot ascute (probabil viața în delirul ei imitativ).
- "de moarte" este inutil chiar și într-un raport medico-legal; de final nici atât nu e bun.

te rog, vezi (și) aici: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13992631/motive_pentru_a_(nu)_evita_stilul

[sper că citești (și) acest text] am încercat să redau mai sus, "în mic", ce înțeleg prin act teatroetic, prin poezie monologabilă; pentru o viziune de ansamblu, dpmeudv, adecvat ar fi un decor alb-negru, boem, cu o podea acoperită în întregime cu mormane de cărți; pereții, de asemenea, tapetați cu schițe în creion, cărbune (este importantă imaginea de sufocare, suprasaturare prin artă), așezate pe suporturi rotative și care, prin jocuri de lumină și umbră să redea diverse perioade ale zilei; o masă modestă plasată (nefiresc) în dreptul ușii, ca și cum utilitatea la care servește (hrănire sau exprimare artistică; precum și singurul somn: cu capul pe blat) s-ar face între veniri și plecări; ușă care, privită din interior, este forțată periodic de cineva sau de ceva să se deschidă; iar personajul, care ține permanent ușa cu piciorul, să monologheze acestea cumva "pe fugă", în criză de timp; dar cu pauză mare între "strofe", ca și cum orice idee nouă ar fi o amânare a inevitabilului; un răgaz. posibil ultimul.

părerea mea, domnule Agheorghesei, este că "artisticul" care se adresează "nimănui", precum și acela care (se) pretinde că este scris "pentru sine", dar pe care autorul nu îl distruge în urma exprimării (indiferent de motivație, de regulă patologică), mai mult, se (auto)propune sinelui celorlalți este forma supremă de ipocrizie artistică; una care depășește degradant pe aceea a operei elaborate exclusiv tehnic; dar, desigur, aceasta este părerea mea, nu am pretenția că toată lumea trebuie să gândească la fel; mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre; dacă memoria nu îmi joacă feste, întâiul.

"a înțelegerii prin depășire"

și mie îmi place Artaud, dar nu pot gândi programabil „poezia”, de aceea mi-ar fi de un real folos dacă mi-ai spune ce înțelegi tu prin aceasta (la nivel de așteptare); pentru că, de exemplu, spre deosebire de ilustrul autor de mai sus, nu cred în perfecțiune; inexprimabilă atât în formele sale originare (primare, la Artaud; presupun că la aceasta te-ai gândit), nici în formele sale originale (lipsite de imitație). pentru mine (și nu am pretenția că numai pentru mine) poezia trebuie să fie în primul rând „exercițiu de sinceritate”; de aceea am spus că este un act monologabil (teatroetic); spectatorul nefiind „dublul său”, ci multiplul său, după o formulă cât se poate de elementară: câți spectatori, atâtea reprezentări (implicit reprezentații); sau, după cum spune înțelepciunea populară: câte capete, atâtea idei (câți ochi, atâtea imagini_ații); de asemenea, cum nu am crezut niciodată în „revoluții”, nu cred nici în posibilitatea de a (ne) schimba viața; viața nu se poate schimba decât prin alienare, iar singurele revoluții – în sensul propriu al cuvântului – sunt cele naturale; este de dorit să reușim a ne schimba pe noi astfel încât să dăm „viului” din om întâietate; iar acea alchimie a lui Artaud eu o văd pur și simplu ca pe o sublimare a elementelor primordiale din trupul nostru. La final, acela care trebuie comunicat, nu este, precum la Artaud, gestul, ci Cuvântul (fără de care poezia nu ar putea exista); și când afirm aceasta, iau în calcul faptul că nu interesează pe nimeni animalul din om (nu mai mult decât a înțelegeri prin depășire), ci spiritualul, comunicabilul, grai-ul; evident că acesta este în egală măsură și opusul său, este și minciună; dar, la fel ca în opoziția Bine-Rău, nu cred că am putea vorbi despre una în absența celeilalte.

„strigătul” artaudian? de ce-aș striga de vreme ce strigătul e sau furie sau neputință?

că am găsit chiar și un nume actului acesta de "poezie jucabilă", monologabil: teatroetic. cum (îți) "sună"?

păi, vezi, cred că acesta este un alt motiv (dintre acelea care completează lenea) pentru care prefer (deocamdată) poezia altui gen; (nu spun că ea, poezia, nu, dar) implică în mai mică măsură (atunci când "starea" este autentică) o regizare a exprimării, o "punere în scenă" a cuvintelor; în plus, nu depinde de talentul unor terțe personaje; se exprimă pe sine (unde mai pui că, deseori, chiar se adresează sieși); cuvântul care se adresează în primul rând "vizual" publicului, (consider eu că) implică un alt tip de vibrație (de unde și un alt tip de receptare).

cred că am divagat destul :). oricum, mi-a făcut plăcere.