ce s-a spus până acum. nu contează. ce nu s-a spus

mulțumesc, domnule Teodoriu, pentru lectură și pentru semnul despre.

despre lecturarea acestui text, bineînțeles că nu am nimic împotrivă; orice autor ar trebui să se simtă onorat de astfel de inițiative (de care, din fericire, am mai avut parte).

Ti-am scris un comentariu, dar vad ca nu a intrat, tocmai primisem un emsaj cu "intretinere site". Revin mai tarziu.

Deci, ce spuneam acum cateva ore, dar comentariul s-a dus pe aripa vantului, era asa: ca mi se pare un poem calm, fara vreo graba, cumva tacut pe alocuri, cu pauze, meticulos aproape, ca si acea stare de dupa o masa buna. Ori ca o voce ganditoare de Moromote. Ceea ce e ok si-mi place. Dar strofa a doua, ca si peunultima strofa, mi se par explicite. La secventa cu sperietoarea ai taiat toata vraja si ai spus de fapt cum sta treaba. Nu stiu, eu as fi vrut ceva mai ambiguu. Iar finalul e fain, asa, tot asezat, dar hotarat si limpede , dar acea comparatie poate fi inlocuita cu o masa buna, si deja se duce povestea in derizoriu si nu stiu daca asta vrei. Eu as vedea fara acel vers de incheiere, pentru ca, stii, ai spus totul in fapt, ti-ai facut cumva socoteala sau ai incheiat-o, si orice vine dupa asta, pare in plus. Deja se intelege din text cu ce poate fi asemuita aceasta asteptare. Iti zic, are un realism fain creat, ochiul vede bine ce vede, dar vezi daca vrei sa o teseli un pic si sa-i lasi micile secrete (nedezvaluite).

punctul tău de vedere, și în mare parte îți dau dreptate; mai ales că s-au dat dat deja ceasurile înapoi (încercam să spun că m-am detașat de starea specifică "momentului scrierii"); asupra explicitului am să mai reflectez, nici eu nu am fost deplin mulțumit, deși intenția aceasta a fost, să sune sec, așa cum sună orice definiție, dar care, aici, prin metaforizare, repotențează sensul/sensurile; am verificat acest lucru și imediat după ce am scris și acum - reușește; cu ce nu sunt de acord: o masă bună nu se poate compara cu o baie bună - măcar din simplul motiv că apa (acompaniată de somn - somnul din apă, somnul dintre ape) este un element cu totul aparte (credeam că acest aspect este evident), mi-aș permite să-l numesc "primordial".

oricum, mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre; și mai ales pentru "calmul" observațiilor, aspect destul de rar întâlnit pe site, nu e prima oară când "colaborăm" în jurul textelor, deci această precizare este oarecum inutilă; dar am dorit să mă asigur că maniera ta de a spune lucrurilor pe nume nu trece neobservată; încă o dată, mulțumesc.

Primordialul este evident, ca sa ma exprim asa, odata cu somnul ( sunt elemente dragi mie, si din alte motive nu aveam cum sa nu observ referinta si continutul), cu siguranta, deci ca cele doua nu vor putea fi inlocuite, dar mintea cititorului, cum sa-i spun?, cititorului simplu, desi aparent el surprinde aceste sensuri (depinde, fireste de intuitia, cunoasterea etc a fiecaruia), aceasta minte simpla gandeste in elemente si mai simple, si, in genere, primare.

Deci, cand unul dintre miile de cititori simplii va lectura acest text, se va gandi sigur la asta, va face aceasta corelatie in minte. De asta-ti spuneam ca duce in derizoriu. Acum, stim bine care-i treaba cu publicurile, stim si cui ne adresam cu precadere, care ne este scopul si targetul, dar poate te gandesti la exprimare, sa eviti alunecare asta.

Cumva, iti spun din ceea ce am vazut, auzit, patit; si pana la urma am hotarat ca e mai bine sa evit derizoriul, oricat mi-ar fi de drag acel element, decat sa pierd acel cititor. Nu stiu daca e bine, e un exercitiu, poate sa reuseasca sau nu. O sa ma mai gandesc, oricum.:)

Tonul sec este bun, mi-ar placea un personaj asa.

mă refer la "intuiția" ta asupra personajului - am avut întotdeauna și am din ce în ce mai acut pornirea de a contura aceste texte eviscerate (golite de lirism intestinal) în monologuri; numai că proza implică un efort susținut, de care un leneș ca mine rareori se simte atras; totodată, aș fi regretat să las aceste "dialoguri cu sine" la nivel de schiță mentală (nu îmi amintesc câte am pierdut astfel, dar cu sigursanță multe); prin urmare, toate textele de genul acesta sunt "soluții de avarie", se pot transforma oricând în mai mult fie într-un sens, fie în celălalt; desigur, pot rămâne și astfel :).

mulțumesc pentru revenire.

Pai intr-un monolog, sau acest text transformat sau jucat ca atare, nu cred ca ar mai aparea acea problema de final. Pentru ca ar fi jucata.

păi, vezi, cred că acesta este un alt motiv (dintre acelea care completează lenea) pentru care prefer (deocamdată) poezia altui gen; (nu spun că ea, poezia, nu, dar) implică în mai mică măsură (atunci când "starea" este autentică) o regizare a exprimării, o "punere în scenă" a cuvintelor; în plus, nu depinde de talentul unor terțe personaje; se exprimă pe sine (unde mai pui că, deseori, chiar se adresează sieși); cuvântul care se adresează în primul rând "vizual" publicului, (consider eu că) implică un alt tip de vibrație (de unde și un alt tip de receptare).

cred că am divagat destul :). oricum, mi-a făcut plăcere.

că am găsit chiar și un nume actului acesta de "poezie jucabilă", monologabil: teatroetic. cum (îți) "sună"?

Teatroetic imi place, ma duce cu gandul la Artaud. Ai putea face un program,nu?

și mie îmi place Artaud, dar nu pot gândi programabil „poezia”, de aceea mi-ar fi de un real folos dacă mi-ai spune ce înțelegi tu prin aceasta (la nivel de așteptare); pentru că, de exemplu, spre deosebire de ilustrul autor de mai sus, nu cred în perfecțiune; inexprimabilă atât în formele sale originare (primare, la Artaud; presupun că la aceasta te-ai gândit), nici în formele sale originale (lipsite de imitație). pentru mine (și nu am pretenția că numai pentru mine) poezia trebuie să fie în primul rând „exercițiu de sinceritate”; de aceea am spus că este un act monologabil (teatroetic); spectatorul nefiind „dublul său”, ci multiplul său, după o formulă cât se poate de elementară: câți spectatori, atâtea reprezentări (implicit reprezentații); sau, după cum spune înțelepciunea populară: câte capete, atâtea idei (câți ochi, atâtea imagini_ații); de asemenea, cum nu am crezut niciodată în „revoluții”, nu cred nici în posibilitatea de a (ne) schimba viața; viața nu se poate schimba decât prin alienare, iar singurele revoluții – în sensul propriu al cuvântului – sunt cele naturale; este de dorit să reușim a ne schimba pe noi astfel încât să dăm „viului” din om întâietate; iar acea alchimie a lui Artaud eu o văd pur și simplu ca pe o sublimare a elementelor primordiale din trupul nostru. La final, acela care trebuie comunicat, nu este, precum la Artaud, gestul, ci Cuvântul (fără de care poezia nu ar putea exista); și când afirm aceasta, iau în calcul faptul că nu interesează pe nimeni animalul din om (nu mai mult decât a înțelegeri prin depășire), ci spiritualul, comunicabilul, grai-ul; evident că acesta este în egală măsură și opusul său, este și minciună; dar, la fel ca în opoziția Bine-Rău, nu cred că am putea vorbi despre una în absența celeilalte.

„strigătul” artaudian? de ce-aș striga de vreme ce strigătul e sau furie sau neputință?

"a înțelegerii prin depășire"

te rog, vezi (și) aici: http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13992631/motive_pentru_a_(nu)_evita_stilul