Poezie
ne e frică să îmbătrînim de parcă după copilărie n-ar mai fi nimic
2 min lectură·
Mediu
un păianjen și-a făcut casă cu mai multe camere, de fapt o vilă
în cutia cu scule. un păianjen e vîrsta în care sînt prins
și două căngi ruginite mi se înfig prin sfîrcuri.
despre sînii ei îmi aduc aminte că miroseau a uimire și răsărit
iar gustul acela de vișină coaptă e tot ce mi-a mai rămas.
păianjenul construiește un alt etaj, eu am un subsol aproape gol
deși îmi aduc aminte că aveam foarte multe lucruri de reparat.
un pegas portocaliu, o mașină de pompieri cu scară rabatabilă,
o trusă cu microscop și un telescop. și-n piept aveam
un observator astronomic, acum ajuns refugiu cu un singur
pat, în care, din ce în ce mai rar, mai rămîne cineva.
cred c-am să omor păianjenul ăsta care mă ține în casa lui
plină de atîtea găuri astupate cu găurile mele. o să-mi retez căngile
chiar de sub piele și-o să strîng în brațe aerul cum aș aduna fînul
în care am aflat gustul adevăratelor vișine sălbatice. o să-l împăturesc
în două, în patru, pînă-mi încape în buzunarul de la piept
în locul batistelor albe la costum, care-mi acoperă urmele pașilor
gropile lăsate de cizme, an de an tot mai mari, tot mai grele
de parcă în fiecare iarnă greșesc și încalț altă pereche, greșită.
și du-mă-n ispită, cîine cu păienjeni la ochi, cîine cu limba uscată
lingîndu-mi rănile din sfîrcuri, du-mă-n subsolul săpat
în curtea bunicilor unde mi-am ascuns dinții de lapte și o bucată
din crucea bunicului, du-mă să-mi ascund încă o nevolnicie –
pînza asta de păianjen din fier forjat, bătăturile astea luate de pe
clanța ușii ce dă într-un zid alb, lipit pe locul unde-a fost odată
intrarea-n castel. și du-mă ispită înapoi, căci înainte, sus sau jos,
mă pot duce singur.
033478
0
sunt mici amănunte pe care le-ai putea revedea (exemple legate exclusiv de păianjen: în s1, păianjenul construiește "casă cu mai multe camere, de fapt vilă", în s2 - "un alt etaj", în s3 - îți rămâne "un subsol", în s4 - "te ține în casa lui" (cred că puteai pur și simplu să spui că ai decis să îl ucizi, este clar de ce) sau, mă opresc la acestea numai, "fierul forjat" din s finală, care, de fapt, este fier-beton (folosit la armătură); sau unele mici construcții care, indiferent de ce crezi, nu e bine să devină "notă personală, de genul: "din ce în ce mai rar, mai rămîne".
mă rog, cum spuneam sunt amănunte care nu impietează esența întregului; care, așa cum îți citesc eu textele, ar putea fi catalogate (dacă-mi permiți forțarea definirii) printr-o anume formă de antropologie anatomică; nu numai că amintește de ritualuri primitive (de exemplu, în acest text, sulița aceea petrecută prin sfârcuri), sau sexualitatea (de multe ori exagerbată, dar cu pronunțată nuanță a descifrării esteticului din act) din atâtea alte texte); în definitiv, cred că tocmai stângăciile ne definesc "umanitatea" și că "șovăiala" (sunt conștient de riscurile la care mă expun o astfel de afirmație) este cu adevărat o predispoziție a spiritualității; pentru că numai astfel putem ajunge la această "rugă"-ciune a negării de sine: "du-mă-n ispită"; un astfel de spirit nu suportă mediocritatea, preferă să se autoexpună; preferă non-existența (anularea prin închinare în fața subiectului ispititor) decât neputința înfrânării.
ca în atâtea alte ocazii, nu spun că am evidențiat esența textului, ci doar am redat ceea ce am putea numi aspectul principal al punctului meu de vedere; sau că aprecierea mea îl face mai valoros (după cum nu am crezut niciodată la alte texte că dacă nu sunt pe gustul meu sunt lipsite de valoare - precizez acest lucru pentru că simt că în ultimul timp amândoi am luat din ce în ce mai personal aceste simple opinii); în plus, am avut o intervenție similară, dar mai consistentă la "Diateza învinsului" (pentru care, cu scuzele de rigoare, te felicit aici), unde comentariul s-a pierdut înainte de a fi postat (banalele întreruperi de energie electrică din sec xxi...) și nu am mai găsit nici timpul, nici energia necesare de a-l reface.
un cititor,
Vasile Munteanu