Vasile Munteanu

și Marțian. mă refer la miză. cât despe "paternitate" eram convins că aparține lui Lewis Carrol, lucru evident pentru un lepurolog.

mie cel mai mult și cel mai mult îmi place la Anghel Pop (că am văzut pe site că toată lumea îl place :) ) că aceste comentarii ale lui sunt formulate cu foarte mare abilitate, parcă ți-ar lua un interviu; am precizat aceasta mai mult pentru a justifica de ce uneori răspund în acest fel.

în orice text (așa cred) există o dublă implicație; și, nu așa cum e oricine tentat să creadă (pentru că programa universitară așa o impune), aceea a scrierii și a citirii, a emiterii și a receptării sau sub diverse alte perechi antonimice (după cum a fost și mai este teoretizată); ci, așa cum văd eu acest aspect, totul ține de coeficientul de tragism și de comic; pentru că rezultatul unei lecturi variază direct proporțional atât cu media acestora în individ (autor/cititor), cât și cu media sumei autor plus cititor; pentru că poate nu o fi scrisul chiar exorcizare; pentru că nici aceasta nu o cred, că e posibil să scoatem răul din noi și să privim la el ca la un obiect; dar îi putem domoli intensitatea, îndoiala, pulsația; ca atunci când mergi la medic și îi descrii cu propriile tale cuvinte aceeași boală pe care el o (re)cunoaște fiindcă o traduce; iar faptul că boala, deși nu ai scăpat de ea, se întoarce în tine confirmată sau negată, îți conferă puterea unei noi abordări; și conștiința faptului că pe un bolnav îl vindecă un alt bolnav (medicul e totuși om) a cărui dramă constă în aceea că nu se poate vindeca pe sine.
și se poate broda pe marginea acestei idei mult și bine; se poate susține, astfel, de ce critica rareori are legătură cu medicina; sau, mă rog, nu mai mult decât farmacologia; deși nici aceasta nu ar fi atât de rău; în prezent, o asociez mai mult stomatologiei estetice; mimează sănătatea aparatului masticator dintr-o finalitate reală mercantilă și din interesul particular al popularizării "pacienților preferați" cu ajutorul zâmbetului ipocrit.


domnule Mureșan, se poate; în scris, orice se poate; dar nu am renunțat încă la ideea nepublicării.



mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

nici tema, nici "stare" din momentul scrierii nu reclamau "zvâc"-ul, deci nu vă contrazic, posibil să lipsească; dar asta pentru că nu văd de ce trebuia să fie prezent.

un alt aspect, ar fi acela al "formulărilor clasice"; n-am astfel de cunoștințe, luminați-mă.

nu în ultimul rând, dacă aveți cumva părerea că am scris cele de mai sus cu ajutorul dex-ului, o să-l modific surbășitul acela când mi-oți recomanda și forma corectă a celorlalte.

hai cu sania!

vă mulțumesc pentru semnul de lectură.


domnule Ioan, tocmai am schimbat ieri (cu cineva) niște păreri, concluzia la care am ajuns fiind aceea că aceasta, comunicarea, nu numai că este importantă, este vitală; mia contează că se adresa cuiva sau că vorbea singur (la personajul textului mă refer)?

MV: ce, MA, bancurile cu Bulă nu sunt coerente? dacă ți-ar fi folosit metafizica pe cât ți-a folosit logica, ai fi văzut ca orbu (pe pipăite) că succesiunea rimei nu este aleatorie. în plus, atât de frecvent se repetă genul acesta de "experiment", încât nu sunt atât de sigur că, în realitatea, scrierea normală nu este experimentală (generalizez, nu mă refer la tine).

ziceam să-mi văd de ale mele, mă trage Nemesis de-o mânecă (cum ar veni, de-o jumate...); eu nu am negat premediatrea (la crimă mă refer), deci și tu ar trebui să accepți că misoginismul său trădează o predispoziție (fie ea și de victimă); de crimă a fost nevoie doar, așa, că s-au mai văzut sinucigași care pur și simplu ratează. dar despre aceasta mai vb la "neînfăptuita crimă din Jabberwocky".

cred eu, abia acolo găsești un dram de înțelpciune (când găsești și dramul acela); restul scorțoșenie (între rigiditate și obtuzitate), poză (între epatare și ipocrizie), viu și, nu în ultimul rând, reproductibil.


hai, de aici încolo te las să ai ultimul cuvânt. e textul tău.

pentru că iar mă zgândărești cu dublul ăsta (să-mi pui și mie unul dublu. de 50 :) ), eu cred că, de fapt, Narcis de aia se sinucide, nu se suporta în dublu exemplar (scindat, adică). sinuciderea, cel puțin în cazul lui, e o formă de unificare, de împreunare cu sine.

în altă ordine a ideilor, m-am mai uitat la poză, m-am mai gândit (cred); concluzia la care am ajuns ar fi că, zicala aia populară conform căreia "gura bate"... ce modificași tu în text, din poză, reiese că e valabilă și invers.

în teoria jocului (oricât de frumos argumentată); cred mai degrabă că liricul afon s-a dezis de muzică precum Lucifer de Creatorul său; vibrăm și am cânta, dar suntem muți; și-atunci mișunăm cu degetele pe foaie...

încă o dată (dacă mai era nevoie) că poezia succede muzicii în ierarhia perfecțiunii artistice: de o covârșitoare importanță este "accentul".

îmi permit să presupun: nu se poate să nu existe bancuri cu bruce lee... :)

cititorilor care-au auzit de Yorick (chiar dacă n-au citit despre el în original) și au idee ce este aceea o ars poetica, am scris mai sus: textul este un autodafe.


aceasta-i căciula mea ("și o port cum se purta"); alte căciuli au alte muște. și-o gură păcătoasă mai jos.

dac-ai mânca toată viața doar cipsuri și nu termini o baniță de sare; puteai și tu să spui o baniță de vin; cum ar veni, lumina adevărului filtrată de fructe; cine te pune să cauți adevărul în sare?

finalul? da, să spunem că la aceasta se reduce Viața, o stare incertă între două morți: moartea diainte și moartea de după; râsul va fi întotdeauna o enigmă.

printre alte câteva învățăminte pe care le-am tras din experiențe recente, am mai observat ceva: că două texte (unul lipsit de orice fel de valoare - nici literară, nici umanitară șamd; celălalt, deși are o valoare literară - discutabilă, indiscutabilă, e mai puțin important - evidentă, intrigă pentru același motiv ca primul) sunt mai accesate decât textele aflate în lista de recomandări tocmai potențialului lor conflictuale și apetenței noastre specifice.

eu cred că genul acesta de texte (fără supărare, domnule Mureșan, lipsite de valoare literară), care în mod normal ar trebui ignorate, iată stârnesc reacții, lucru pe care texte acceptabile nu reușesc.

cred că genul acesta de texte, de fapt, chiar dacă nu spun mare lucru despre autor, reușesc să spună câte ceva despre noi înșine (m-am inclus categoric).

pentru mulțimea de erori de tastare (am vazut că sunt câteva și mai sus); scriu de pe un alt pc decât al meu, nu reușim să ne sincronizăm (eu și pc-ul...).

interpretarea ei ridică probleme specifice; da, Alina, ai dreptate (și tu); a mai fi, cred, un aspect acolo; spune o vorbă (nu întreba cine, că nu mai știu dacă are autor sau face parte din înțelepciunea populară sau uniersală): "un fitil prea gros topește o lumânare prea subțire" (înclin să cred că M. Preda, Cel mai iubit..., nu sunt sigur); e și acolo o dublă implicțaie (cu un posibil triplu rezultat): cine arde și cine se topește?

mulțumesc pentru semnul de lectură.

aveți cu toții dreptate, vă mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

cu precizarea expresă pt Marțian, că "strea" acestui text rezindă chiar în strofa finală; iar textul în sine e construit după modelul ăluia al tău cu nu știu ce și carne; tu nu poți să-i vezi pe alții din cauza-ți.

că este la fel de simplu (în aparență) cu a înțelege (mai degrabă a crede) că Jabberwocky vorbește despre o crimă; făptura din ostropel este o ființă, nu? iată cum a mânca devine o alegere care contrazice a iubi; nu spun că despre așa ceva este vorba; spun că despre așa ceva ar putea fi; din nou apetența ta pentru sensul explicit al termenilor (altora, pentru că în scrierea proprie - a ta - ea se manifestă contradictoriu) îți generează dificultăți; uite, deși totul este inofensiv, venitul pe velociman a ceva nedeslușit îți generează o stare pe care, în maniera consacrată, o putem numi "unheimlich", ceva așa ca teama aceea de a te uita sub pat.

în concluzie, trimiterea ta prin "oameni" la o cu totul altă capodoperă a literaturii nu este atât de inoportună; în definitiv, sub spectrul acestei simbioze, vorbim tot despre iepuri; dar pentru că sunt șoareci, sunt iepuri cu urechi scurte.


mai vorbim despre.

mulțumesc, Radu, de semn; domnule, raționamentul tău este valid; valid ca orice raționament paradoxal; exemplu (clasic): "câinii nu sunt nebuni; eu nu sunt câine; eu sunt nebun."; bine că am văzut exact numele, că la început citisem Epaminonda (și cică ăsta e și fotbalist contemporan)...

nu spun o noutate când afirm că din orice se poate învăța câte ceva; evident, când ești astfel construit. din nefericire, fără să fie vina lor, unii nu au această înzestrare; dar având aspirații mai înalte decât natura le-a rezervat, încep să se vadă în ipostaze improprii; în timp, datorită legii compensației și unei dorințe patologice de a parveni, lipsa inteligenței este suplinită de voință, ajungând să recurgă la orice mijloace pentru a-și atinge scopul. în timp, caracteristica esențială a unor astfel de viețuitoare ajunge să devină asociaționismul; sunt ca bălăriile, se țin una de alta, se trag una pe cealaltă către lumină pe trupul impetuos al plantelor izolate; când l-au năpădit, este prea târziu – fără intervenție din exterior, planta de dimensiuni mari, deși nu acest rol i-a fost hărăzit de natură, este înăbușită. triumful vegetalului mediocru este deplin.

nici de data aceasta nu spun o noutate, dimensiunea culturală, fie în accepțiunea sa tragică, fie în accepțiunea sa comică [dpmeudv „comic” nu există, este o formă pervertită a tragicului (să nu uităm, Yorick fusese bufon)] nu poate fi disociată de dimensiunea sa socială. astfel se face că unii, mulți, deșii pustii (scorburoși, găunoși, gargaragii) ajung să cuvânteze întru suferința celor inteligenți; în vreme ce alții, deși inteligenți, sfârșesc a cuvânta în pustiu. are vreun rost ca, pe linie evanghelică, să pomenesc aici de antropologia augustiniană sau despre omul pascalian? ar fi inutil. comedia umanului este, în tragismul său, deplină.

așa că experiența acestor zile m-a convins de următorul lucru: bălăria este mult mai adaptabilă decât planta nobilă. planta nobilă are nevoie de o anume îngrijire, de condiții specifice șamd. bălăria, oricât ai combate-o, ruptă, smulsă, arsă, încolțește din nou. mai viguroasă. mai nesătulă. necombătând-o, este și mai grav. sufocă tot ce există. de exemplu, înainte de revoluție, un lucru era clar: vorbeai într-o limbă în care alde Bobu sau Dincă nu te înțelegeau, erai „dușman al poporului”; astăzi, când direcția este dictată de bobi și dinci „democratici”, „revoluționari” (revoluția fiind în cazul lor simplu instrument al parvenirii), dacă săvârșești greșeala de a vorbi într-o limbă pe care nici ei nu o înțeleg, „ești pierdut și ești ridicul”. îi arăți cu degetul, te bat cu pietre. îi bați cu biciul, te bat în cuie. după care îți sărută obrazul și îți fac declarații de dragoste creștinească.


că specia umană, deși infimă, are totuși o șansă, o demonstrează existența rară și prețioasă a unora ca dv, care înțeleg un act cultural în accepțiunea sa fundamentală. lucru pe care nu-l poți pretinde acelora guvernați exclusiv de instincte.

"toate-s praf, lumea-i cum este, și ca dânsa suntem noi."

că mi-am revenit; MA, te-ai gândit că "rostul" se află fix în ce nu înțelegi? spunea cineva de curând că o vocabulă înseamnă mult; când spui tendențios "mai" ("mai cunoști alchimie poetică și alte cele"), implică 2 aspecte: (explicit) pe de o parte, accepți că ceva sigur a fost și, (implicit) pe de altă parte, (cum nu dau semne de senilitate) ceva este; ceea ce nu aș putea spune despre tine; explicitul era în curs de acumulare (informativă), implicitul era deja inundat (de alcool); asta, așa, între noi, ca de la om la persoană.

cât despre "numai pentru poeți", nu înțeleg de ce îți pasă de ce cred alții dacă tu crezi în ce scrii; că manifești predispoziția de a consideri simple tachinări drept negări sau ofense, este cu totul altceva; ca să distingi între ele, nu uita, ai nevoie de simțul umorului (sper că nu ți l-au închis din nou și iar trebuie să-l eliberezi pe cauțiune).