Vasile Munteanu

toate la timpul lor, tinere...



"O, that this too too solid flesh would melt,
Thaw and resolve itself into a dew!"

"Ah! Carnea asta mult, mult prea vârtoasă
De s-ar muia, topi și face rouă!" ("Hamlet", C)

și făcut.


:)

dimpotrivă, părerea mea este (a fost) că ar trebui descompletată; mai exact, am fost tentat (încă mai sunt) ca ultimul vers să se încheie mai abrupt: "bețivul puturosul curvarul care" (sunt? am fost?), dez_verbalizarea scoțând adjectivul de sub tutela lui esse.

triumful accidentului.

Liviu: chiar așa s-a vrut (shakespeariană adică); nu musai pentru că traversez o perioadă în care lecturi noi nu mă atrag și, întâmplător sau nu, recitesc ediția bilingvă alcătuită de D. Duțescu și L. Levițchi, ci pentru că, dincolo de ideea în sine (bună sau nu, aceasta e treaba cititorilor să decidă), este deopotrivă un răspuns unui traducător contemporan al "eternului tradus".

Oana: tot ce se poate să ai dreptate; să scriu "poeme" am chef tot așa cum am chef de lecturi noi (o fi căldura anotimpului, o fi vârsta...); "nu știun alții cum sunt", dar eu lucruri "complete" nu cunosc; de aceea le-am și trecut la capitolul "poemică".



mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

e departe, Liviu, de ceea ce se înțelege prin "poem"; dar sunt de acord cu tine asupra unui aspect: românii au ochii din ce în ce mai oblici...


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

"nu uita, când te culci, munții dorm pe ape adânci
cu fruntea-n nori..."
(http://www.poezie.ro/index.php/poetry/70208/Dor_de_mama)



mulțumesc Ottilia, mulțumesc Leonard, pentru lectură și pentru semnul despre.

Silvia: păduri întregi. defrișate. sau numai un codru de pâine.

Rareș_Andrei: cât vezi atât este. pentru tine.

Ioan: inconștiență, poate. a te ocupa cu poezia în aceste vremuri nu poate fi altceva.



mulțumesc tuturor pentru lectură și pentru semnul despre.

sunt convins că în satul respectiv, din respectiva comună, din la fel de respectivul județ (sat în care o parte sunt buticari, o altă parte paznici, iar cei mai mulți plecați la muncă în străinătate) jumătate plus unu dintre aceia cu drept de vot (dintre cei aflați fără treabă pe lângă casa omului, fix la ora 19.oo, pe 20 iulie a.c.) sunt devoratori de folk și poezie-producătoare (executivă, desigur).

sugestia mea ar fi ca, pe viitor, să... produceți astfel de spectacole în sate precum Oleșești, jud. Buzău; sau în satul Tog, din comuna Creaca; impactul ar fi bulversant chiar și pentru UE, care ar crede că țăranii (români, desigur) se întorc (în sfârșit) acasă; pentru cultură (desigur).

pe unde credeți că se întorc țăranii? pe autostradă (desigur); unde scrie... Cireșu.


maestre, felicitări! și... la mai multe!

singurul lucru ce i se poate reproșa este recurgerea la explicitul construcțiilor de tipul "...-iluzie"; pe de o parte, diluează mult din puterea de sugestie a titlului; pe de altă parte, dacă mai adăugăm și finalul, parcă derapează prea viguros spre "Matrix".

dar, în ansamblu, e o poezie cât se poate de actuală (prefer acest termen pt că alții își revendică aiuristic "poezia nouă" și nu doresc a le tulbura somnul rațiunii), care nu suferă de nici un fel de exces (ceea ce întâlnești rar).


un cititor,
Vasile Munteanu

acela este rostul vieții, nu al poeziei; nici măcar nu te pot contrazice, pt că și eu am ajuns să cred că poeții autentici sunt aceia care nu au scris niciodată; parafrazând: ipocrizia ipocriziilor, totul e ipocrizie...

obsesia rimelor este stridentă, suficient ca textul să nu mai poată însemna; chit că imaginarul, aici (cu o paternitate evidentă) e de fapt o "imaginerie" pe care ai încercat să pui șaua, dar, după ce a rupt-o la galop (musai ca "el comandante" să fie întotdeauna cel puțin cu un cap de cal mai în față), ți-ai dat seama că ai uitat să pui frâul; ghici ce se întâmplă când oprește brusc.

pentru ca abia astfel trezit să te poți întreba: "săvârșitu-s-a"?

o "poezie a trotuoarului" (desigur, când nu constituie un eufemism - deși, cine știe...) o găsesc inedită; implicit tipul acesta de personalizare infrastructuratică (dacă mi se permite), în care succesiuni specifice păstrează amintirea cu fidelitatea stratigrafiei; apoi plantarea aceasta în pestilențial, înrădăcinarea în materia primă a vieții.

cred că, dacă ai curăța poezia de anumite construcții (de ex: "citez din amintire vorbele"; alt exemplu "amintirea-mi, cuvintele mele pe care ți le" - prea multe elemente de legătură; dintre "mi" și "mele" poți sigur renunța la unul; șamd.), ar ieși un text mai mult decât interesant.

textul propriu-zis mi-a plăcut; cum ai portretizat (inspirat de această temă, sunt tentat să scriu imortalizat) "durata unei secunde", în care această regină își pierde capul (de data aceasta la propriu); iar cochetăria nu dispare, capul desprins își întoarce întâia oară (și ultima) ochii către sine, își contemplă și inventariază ținuta și... "ținuta amputată".

din păcate ai simțit nevoia acelui final "pontos", iar farmecul s-a dus pe apa sâmbetei.

la prima lectură, mi-am spus că textul nu are valențe literare; dar a continuat să mă preocupe și după ce l-am părăsit; și m-am întrebat de ce ar trebui să îl abordez exclusiv din această perspectivă?

pentru că el este de fapt o stare; în cea mai pură formă; nu este construit; este pur și simplu exprimat; se folosește de cuvinte dintr-un imperativ al comunicării, al împărtășirii; nu pretinde glorie, nu cerșește aprecieri; nu generează premeditat empatie, ci dintr-o înțelegere care ține de specificul limbii (nu știu câți autori care urmăresc premeditat aceasta și reușesc); caracteristica lui esențială este sinceritatea; e drept, nu este o sinceritate mediocră, dar nu este astfel în măsura în care Sb nu este astfel.

Eu, care am citit pe X, pe Y, pe Z, sunt aici, în acest spațiu; și simt aceasta; și știu că și voi, asemenea mie, ați simți la fel; sunt liberă să mă comport; și pentru că libertatea comportată de mine nu încalcă limitele libertății gândite de ei, nimeni nu trebuie să suporte; atât că ochii mei și ochii lor sunt diferiți; nu pot vorbi despre aceasta decât cu voi, care v-ați născut cu aceeași lumină în ochi.


în plus, am simți că, dacă nu scriu măcar două rânduri sub acest text, e ca și cum aș tăcea și aș lăsa un om să se simtă pe mai departe singur între acele pelerine ca niște fantome ale necuvântării.


aici, semnez Yoricksen

pune trei ași în poartă...


mulțumesc, Ottilia, pentru lectură și pentru semnul despre.

era slash & backslash vs backslash & slash (dacă se mai înțelege ceva...)

/ \ vs \ /

dar, dacă-"mi aduc bine aminte" (voroava clasicului), diferența specifică dintre Văleanu și Munteanu am exemplificat-o cândva astfel: "\/" vs "/\"; cu alte cuvinte (cel puțin așa ar pretinde logica), e ca diferența dintre "sau" și "și"; la o analiză care nu implică o atare exigență, se poate accepta că, în definitiv, e vorba de "perspectivă" (mai exact, locul din care privește Sb); oricum, dacă are vreo importanță, nu se moare din asta (să fiu eu sănătos de câte ori am coborât).

"măcelar" vs vânător n-am zis nimic...

precizez: faptul că nu îmi place mie nu presupune că nu este un text bun (probabil că, dacă aș fi considerat astfel, nu m-aș fi oprit asupra acestuia); există în acest text (dincolo de asocierea mea subiectivă, dar posibil acest lucru să mă fi determinat la) o "mecanică a crimei"; dar nu orice fel de crimă, ci una "justificată" (echivalentă misticismului paradoxal); seamănă (dacă mi se permite) crimelor din literatura rusă (atât, și ar fi suficientă aprecierea).

preambulul mi se pare de excepție.


o seară (noapte) bună.