Vasile Munteanu

Dragă Viorel,

îmi place să cred - și rog să nu fiu bănuit de lipsă de modestie - că sunt un tren care nu oprește în „haltă”.
Dar unul care trece regulat.

Nici Băsescu, nici Mitrea,
numai ceva ca o „săgeată albastră”,

Dragă Mae,

„să nu mă crezi” [...]„te iubesc” [...] „nu știu să iubesc” [...] „iubirea e ... strigăt lacom” [...] „dor” - [...] „imi e dor” „să nu mă crezi” [...] „tristeți” „sânge de toamnă” „tristă nu sunt” [...] „iluzia ... singurătății” [...] „singură fiind” [...] „refugiu strident” „să nu mă crezi” [...] „tac” [...] „tăcerea ... niciodată nu minte”.

Numai femeile mint frumos și mai ales pe sine...

Cu drag,

nu-i descântec făr-de leac
nu-i nici iad fără de drac
scuipă-n sân, fă-ți cruce mare
bine că n-are picioare!

Formă fără risc și riscul deformării

Ca frunze începând să moară cade timpul
Și fluieră un vânt de sticlă în pustiu
Era o toamnă ca un început de școală
De-atâtea riduri nici nu o mai știu...

În trecere,

Zice-o vorbă înțeleaptă:
Cin\' se-aseamănă s-adună;
Dacă pune Ion capul,
Pune și Genu o mână.

Adrian,

nu vreau să dau lămuriri pentru text chiar de la început după ce am încă de dimineață să se îndure cineva să îl posteze, astfel încât, am „norocul” să apară textul și la „Personale” și la „Articol”.
Ce pot, însă, să îți spun e că mai trebuie să citești printre rânduri. Părerea exprimată este perfect validă referitor la textul propriu-zis. Însă eu am gândit textul cu precizări cu tot. Mai mult nu îți pot spune.

E-un rol pe care îl joci zilnic
Vrei să ne-ntoarcem la „găină”?
Te rog să-mi spui tu ce preferi:
Tanchetă, bombă sau mașină?

Că ești bau-bau, hai,
Treacă-meargă, e un fleac;
Ce tare îmi e mie teamă
E că ai dinți de vârcolac.

De ar fi lumea după chipu-ți
Și viața de-ar fi cum ți-e fapta
Mai am o șansă, măi, Ioane,
Îți mai aduci aminte? Noaptea!

Dragă Liviu,

uneori, mă simt și eu orb, nu absolut, și pentru asta aș vrea să strig: Liviu, ai scris ceva teribil!
Dar pentru că, în majoritatea timpului mă simt lasciv ca un „melc” nu îndrăznesc nici să șoptesc asta...

Același,

Ioane, ieri m-ai alergat
din ou în ou, din foaie-n foaie
mă crede, azi sunt obosit
orice găină... se înmoaie.

Dragă Paul,

o definiție veche de peste 2.000 de ani: „omul este un animal biped, fără păr și cu unghii late” - cam atât „nu a făcut el”, după cum spui tu, iar și acestea, dacă mergem mai departe, sunt simple „accidente” ale Ființei.
Glumeam în privința „paranoiei”, nu trebuia să o iei în serios...

Cu respect,

„Poate de-aceea, azi, ca-ntr-o oglindă/ Privind în ochii vremii ce mă are,/ Îi las retina-ncet să mă cuprindă/
Și-mi văd în palme tainica nervură/ (pe jumătate calea mi-e străină)...”

Dragă Mihaela,

e-o lume răsturnată în această melancolie contemplativă a ta în care ar trebui să ne vedem cu toții, dacă nu așa cum suntem, măcar și altfel.
În oglindă, stânga devine dreapta și, evident, invers. Prin
nervul optic, imaginile se reflectă în creier răturnare și, m-aș întreba eu asupra acestui „altfel” al nostru sau „așa cum suntem”, dacă, prin același nerv optic, noi nu „ne vedem” răsturnați în lume de dincolo de ochii noștri.

„Îngenunchez doar pentru rugăciune”.

Prin urmare, mi te imaginez îngenuncheată cu fruntea spre centrul pământului (ca piatra lui Aristotel) și cu inima spre centrul universului (ca pasărea). Zborul materiei și zborul spiritului către origini.

„Organic descompusă, în cuvinte”

Dar pentru că dualitatea, la nivelul ființei umane nu se poate manifesta decât „împreună”, evdarea păsării din „colivia de aur” nu se poate face decât prin „logos”, care și el zboară către un Logos din care a purces.

Drum bun...

Nomos și logos, verb și prepoziție, tinere moarte îmbrăcate în mirese, viață la „fără frecvență”, cimitire de piatră și cimitire de carne, primăveri înflorite și primăveri putrezite - moartea ca o entropie ordonată.

Femeia-formă, femeia-idee, femeia-simetrică, femeia-asimetrică, femeia-vizibilă, femeia-invizibilă - Femeia Infinit.
Și toate pot fi luate de la capăt răsturnate: forma, ideea, etc. și pentru că trebuie „să poarte un nume” se vor numi Femeie.

Un insomniac,

Eliei, îngrijorată că I.D. se poate rătăci

E-o vorbă, că, de-l duci la gară,
Din tren coboară și cu gemantan;
La câți „prieteni” a făcut gargară
Îl vor da jos, însă... pe geam.

Atât m-ai amețit cu vorbe
Că nu mai știu, îmi ești dușman?
E ziuă, primăvară, este noapte
Sau așa ești cotidian...

„De-o fi una, de-o fi alta”
Mai avem vreo două ouă;
Poate îl chemăm la masă:
Să uite de „legea nouă”.

Dragă Adrian,

în general, se consideră că „măsurarea” unei poezi cu „unități estetice” reprezintă o problemă de proporție.
Acest lucru înseamnă, aș vrea să însemne că semnificatul și semnificantul ajung la un „centru geometric” de unde se poate porni mult mai ușor în sondarea tuturor „laturilor” sale, a întregii „arii”. Mă folosesc de termenii specifici geometriei pentru că acesta am întâlnit eu astăzi în sonetul tău. O armonie împinsă aproape la limită, în care, după cum spunea cineva, „Muzele se confundă cu Virtuțile”.
Deasupra „armoniei artistului” este, dacă este, numai o „armonie supranaturală”, indiferent care este natura acesteia.
Eu atât am vrut să subliniez, alții vor evidenția altele.

Cu prețuire,

Ioane, am crezut că eu
Ca-n Dostoievski sunt în viață;
Dar ai dfreptate, după noapte,
Inevitabil, se va face dimineață