Cea!

Pe vremurile nu prea îndepărtate, pe când îmi dădea mama un sfert de pol la școală ca să-mi pot umple burta cu eugenia și cinci cornuri cu mac, am avut fericita ocazie de a fi „șef de atelaj”. Mai bine zis „șef de atelaje”. „Vremuri de aur” ale vacanțelor mari pe care le petreceam în „ceapeu” pentru o adeverință de muncă trebuincioasă mediei la purtare. Cine era ca mine?! Dimineața devreme, la ora cinci și un pic, mulgeam vacile, beam lapte crud condimentat cu fire de bălegar, înhămam caii, puneam scoarțele la căruță și scoteam din grajduri rahatul a două sute de cornute lăpticioase. Prin pauzele rare îl călăream pe Egipt, un armăsar imens, de prăsilă, adus la reabilitare. Îl călăream în grajd, așa legat, după ce-i cucerisem inimioara cu lucernă verde și țesala. Tot în scurtul timpul liber prilejuit de absența directorului călăream, de data asta pe bune, o iapă albă, pe deșelate, fără frâu și pinteni. Mânzul crud necheza după noi alergând împleticit cu urechile pe spate. După prânz înhămam boii la altă căruță, cu scoarțe înalte și jug pe oiște, și aduceam masă verde, lucernă proaspăt cosită, pe care o aruncam în ieslea celor două sute de vaci ce, la ora aceea, se îndreptau deja spre grajduri. Seara urma mulsul cu spuma lui aburindă, cana de lapte, drumul până acasă și disperarea mamei dar mai ales a soră-mii, care mă dezbrăcau de la ușă și mă împingeau în cada cu apă rece.
Nu știu dacă ești atât de țăran încât să fi avut ocazia de a mâna un cal sau un bou. Eu sunt țăran. După cum ai văzut mai sus, știu să înham și cai și boi și să-i și mân urcat pe (na c-am uitat cum i se zice!) scândura aia din fața căruții care, pe atunci, din dorința de emancipare a țăranului de tip nou, se numea „atelaj”. Am să-ți dau câteva sfaturi pentru momentul în care poate vei fi pus în situația de a dirija un astfel de atelaj, în cazul nostru dublu, adică cu doi cai putere sau doi boi, ca nu cumva să te faci de râs printre cei ca mine.
Și calul și boul se pune la oiște împingându-l în spate cu îndemnul „țuri” (cuvânt nemțesc, înapoi) sau, dacă vrei să pari profesionist cu: țuri boală! Mânca-te-ar lupchii! Ce este esențial în manevrarea perechii de boi este că boii lucrează mereu în tandem. Este boul de dreapta, boul de cea și boul de stânga, ăl de hăis (sau o fi invers?!). Să nu cumva să amestecați perechile de boi sau să-l puneți pe cel de dreapta în stânga și invers că veți răguși lângă ei. Vor sta pe loc și degeaba îi veți numi boi.
Calul se înhamă în harnașament din față(niciodată din spate!), începând cu capul și terminând cu coada. Se mână relativ ușor, prin scuturări de frâu care se termină în gura animalului prin zăbale. Boul nu are harnașament ci numai jug. I se pune jugul pe gât și se mână prin strigătele hăis și cea. Vitezele se schimbă din bici, nu are zăbale, boul te crede pe cuvânt. Diferența dintre cei ce conduc aceste două atelaje atât de diferite din punct de vedere tehnic este pregătirea și clasa. Chiar dacă noblețea calului ridică ștacheta conducătorului său, boii, prin docilitatea lor fac din cel ce-i mână o persoană cu influență și putere de convingere. Și bivolii sunt un fel de boi iar bivolițele dau un lapte mai scump chiar dacă numele lor asociat unei femei are sens peiorativ, un fel de vacă mai sălbatecă.

De vreo săptămână urmăresc amuzat emisiunile de televiziune ce disecă avid subiectul Bivolarilor. După opinia mea, frații(?) aceștia s-au născut cu nume predestinat. Se tot izbesc de câțiva ani de opinia publică însetată de scandal. Gabriel, bivolarul cel mic, nici nu se gândește la mine de acolo de pe unde o fi.
Cel mare în schimb, Gregorian, Guru, liderul spiritual al unei grupări spirituale desigur, filmat în toate posturile aurei sale, înconjurat de fete îmbrăcate doar în picturi ce-i aduc ofrande, mă privea aseară de pe ecranul Antenei 1.
Fiind țăran, mă întreb cum de a fost posibil ca acest ochelarist pipernicit, ridat, să poată fi în stare de o așa mare putere de convingere. Nu vreau să îi analizez faptele că nu sunt nici jurist nici ziarist. Stau și mă mir doar, ca un țăran de rând, amintindu-mi de Mădălina care apărea într-o fotografie, pe burtă, îngrozită de pușcoacea mascaților, așa mică săraca, cu sânii goi și minori și cu sfoara chilotului tanga ce-i stânjenea infantilitatea. Nu vreau să mă iau nici de mascați care, băieți ascultăreți, au dat buzna în casa oamenilor pentru a strânge dovezi incriminatorii fără mandat. Cel puțin așa spun unii.

Tucă sireacul tot întreabă, pretenii gurului răspund secondați de avocata încă neobișnuită cu notorietatea, Andreescu, apărătorul tradițional al dreptului omului își face datoria marțial. Bun băiat Tucă ăsta.

Gabriel nu mi-a scris nici o scrisoare așa că nu pot să vă dau adresa. Omul secondat de actualul prim ministru la ușa Parchetului General pe când era, sireacul, acuzat de constantinești de furt, a dipărut fără urmă. Domnul Ponta, liderul celor tinerei și dornici de schimbare în PSD, îmi spunea prin telefon într-o altă emisiune, a unuia Moraru, că pe Don Năstase nu-l interesează infractorii de drept comun. Copilul-Ministru se contrazicea pe sine în cele ce tocmai spusese despre corupție. Să nu-l blamez nici pe el că poate nu scrisese el discursul.

Uite că mă lansez în analiză și eu nu sunt decât un șef de atelaj la propriu. Totuși, așa prost, neștiutor și inocent cum mă aflu nu pot să nu sesizez frâiele cu zăbalele lor sau strigătele în urma cărora ne mișcăm când la hăis și când la cea. Aș putea să-ți dau un sfat despre cum se mișcă această căruță dar nu am habar nici de arta manipulării maselor de oameni, nici de programele speciale ale secu, prin care ne mișca de ici colo distrăgându-ne atenția, incipiente încă din vremea staulului de aur. Mă limitez în a-ți spune că boul se mână prin cuvânt iar calul prin zăbală. Acum, sincer, nici nu știu cum e mai bine... bou sau cal?!