Când istoricul devine victima politicului

Cu evenimentele revoluționare mai mult sau mai puțin sângeroase ale anului 1989 s-au asociat cele mai diverse speranțe pentru viitorul bătrânului continent. Se părea că și visul secular al reconcilierii va prinde în sfârșit contururi concretizate prin diverse activități interstatale pe cele mai diferite tărâmuri oficiale și inoficiale. Evenimentele din fosta Iugoslavie au constituit însă un prim recul dureros pentru euforia postrevoluționară din Europa. Și totuși: la sfârșitul veacului tonurile de converzații oficiale dintre germani și polonezi, germani și cehi, români și unguri ș.a.m.d. sunau curățate de prafurile otrăvite ale războaielor secolelor trecute. Țelul comun al prezentei generații de europeni, unirea continentului într-o uniune continentală (UE), a generat un proces sănătos de separare a evaluărilor istorice de cele politice. Cine a crezut însă că europenii au pășit în sfârșit pe drumul reconcilierii finale, reușind să tragă o linie – nu de uitare, dar de iertare – între trecutul istoric și prezentul se vede tot mai des decepționat. Se pare că peste tot în Europa politicienii în râvna lor de plâsmuire a prezentului sechestrează într-o măsură tot mai mare și moștenirile istorice ale popoarelor europene. Așa cum Statuia Libertății din Arad a generat dezacorduri diplomatice absolut inutile între Ungaria și România, intenția unei fundații germane de a construi un Centru împotriva Expulzării la Berlin amenință acum să ducă la serioase tensiuni între societatea civilă germană și cercuri social-politice din mai multe țări vecine cu Germania. Problema expulzării celor aproape 14 milioane de etnici germani din Polonia, Cehoslovacia și Ungaria după cel de al doilea război mondial a fost în anii postbelici tematizată în primul rând de organizațiile de expulzați. Aceste organizații au fost însă recepționate de o mare parte a societății germane ca fiind revizioniste. Problema expulzării a revenit acum cu o vijelie uimitoare în memoria colectivă a germanilor. Cel puțin această impresie ne lasă paginile marilor foiletoane germane. Dacă însă și omul de rând se dedică în aceeași măsură acestei probleme se poate pune liniștit sub semnul întrebării. Oricum, expulzarea a început să se bucure de o atenție deosebită a mass-mediilor germane odată ce personalități marcante ale vieții culturale germane au tematizat-o în operele lor. Günter Grass, purtătorul premiului Nobel pentru literatură, a răspuns anul trecut unui jurnalist la întrebarea de ce s-a ocupat în ultima sa lucrare de proză, nuvela „Im Krebsgang“ (În mersul racului), tocmai de soarta expulzaților germani: „Nuvela poartă dedicația in memoriam. Noi avem dreptul să ne amintim de morții noștri.“ Fundația „Centrul împotriva Expulzării“ este condusă de președintele organizației expulzaților Erika Steinbach și de Peter Glotz, profesor pentru știința comunicațiilor la Universitatea din St. Gallen/Elveția. Cu toate că din rândul membrilor fundației fac parte personalități eminente care pot fi considerate mai degrabă cosmopolite decât revizioniste, ca Ralph Giordano și Michael Wolffssohn (doi intelectual evrei), Daniel Cohn-Bendit, Rupert Neudeck, Julius Schoeps ș.a., proiectul a stârnit în Polonia și Cehia multă nedumerire și a pricinuit chiar reacții care au țintit clar sub centură. În Germania însuși problema a devenit spinoasă în momentul în care discuția istorică a început să alunece pe parchetul politic. Cercuri politice din anturajul cancelarului Gerhard Schröder și al ministrului de externe Joschka Fischer au respins de la început capitala Germaniei ca amplasament pentru acest centru de memorare, cu toate că fundația declarase în mai multe rânduri că dorește să tematizeze expulzarea ca un fenomen general și nicidecum unilateral german. Discuția a părăsit însă repede sfera locului de construcție a ansamblului și s-a transformat într-o dispută pro și contra Centrului împotriva Expulzării. Joschka Fischer, cu origini familiale în Ungaria, a declarat întru-n interviu cu revista săptămânală DIE ZEIT (28 august 2003): „Când am vizitat în anul 1987 pentru prima oară satul maghiar, din care provine familia mea, m-am plimbat acolo cu ultimii supraviețuitori a generației părinților prin străzile satului. Acolo am înregistrat că cei care au rămas avuseseră soarta esențial mai amară. Ei au fost dublu expropriați și discriminați, ca etnie germană și - în comunism - ca clasă. Cine a plecat a avut lozul mai bun.“ Problema rămâne deschisă și cu trecerea timpului, care lucrează în detrimentul inițiatorilor, tot mai mulți oameni din generațiile mai tinere vor argumenta ca jurnalistul și scriitorul Roger Willemsen: „Patria e frumoasă, când ne este clar că sântem toți expulzați de patrie. Patria adevărată este imaterială. Fiecare și-o crează singur. Ce să spună cei care văd astăzi, acolo unde înainte stătea casa lor, o autostradă.“ Drumurile diferitelor reconcilieri europene rămân în continuare anevoioase. Cu procesul de unificare a Europei împăcarea va deveni însă un proces de sine stătător, fără îndoială tot anevoios, dar fără necesitatea de a recurge la gesturi mari (poate chiar monstruoase).