Vasile Munteanu

1. Dragă Liviu, pentru că „aversiunea” nu a pornit de la considerente de ordin estetic, așa cum era, opate, normal, ci de la nefericita ta traducere a unui dicton, în aceeași manieră am să îți spun că: „Fas est et ab hoste doceri”.
2. Dan-Claude, mulțumesc de lectură, de părerea exprimată și de posibilitatea recitirii.

Cu respect,

Drag Alex,

îți mulțumesc pentru „lectură” și pentru faptul că ți-ai exprimat părerea.
Restul, inclusiv din partea mea, sincer, am sentimentul că ține de „prostia omenească”.
Îți cer iertare pentru că ai citit și altceva în afară de ceea ce îți doreai. Crede-mă, nici eu nu doream acest lucru.

Cu respect,

Constantine, Constantine
De ce-ți taie viața capul
De două ori pentru părinții tăi
Și o dată pentru tine?

„Piatra funerară” atașată de tine...

Cu recunoștință,

Dragă Liviu,

deși o să consideri că nu era necesar, am făcut un efort în plus pentru a face apel în argumentare și la o altă „sursă”:

„Arzt, hilf dir selber: so hileft du auch deinem Kranken noch. Das ist deine beste Hilfe, dab er den mit Augen sehe, der sich selber heil macht.”

Ceea ce s-ar traduce astfel:

„Doctore, ajută-te singur: astfel vei putea ajuta și pe bolnavul tău. Acesta este cel mai bun ajutor al tău, că el vede cu ochii pe acela care se face singur sănătos.”
(Fr. Nietzsche, Zar., 1, 112)

Îmi pare rău că pentru tine „dialogul” s-a transformat într-o modalitate de a demonstra altceva decât lucruri care ar putea să fie de folos tuturor.
Credeam că „polemica” ta este motivată de „idee”, iar nu de „personalitatea opozantului”. Evident, nu ești responsabil pentru ce credeam eu.
Însă, așa cum am afirmat în prima intervenție din această pagină:

„eu îți mulțumesc, în primul rând, pentru faptul că mă citești (părerea ta este una - așa consider eu – dintre cele mai dure, dar mai sincere și mai obiective de pe site), în al doilea rând, pentru că îți exprimi punctul de vedere (nu mulți au curajul să o facă, se gândesc, probabil, că e suficient dacă sunt analizați după ceea ce creează, nu mai este nevoie să riște un punct de vedere).”

Regret, în același timp, că ai rămas cu sentimentul timpului pierdut.

Cu respect,

Dragii mei,

1. Virgile, îți mulțumesc pentru „moșire” și te invit la „botez”. „Wow”-ul de final îmi încălzește cel mai mult inima.
2. Mae, îmi este definitiv clar că „vocalizele” se fac foarte ușor de la suflet la suflet, chiar dacă, în cazul de față, cel care a cântat a fost un bărbat. Caldă inimii mele.
3. Adrian, prezența ta constantă mă onorează și mă obligă. Promit să îmi fac mai des „simțită” prezența la superbele tale sonete.
4. Silvia, mulțumesc pentru „ortografiere”. „Ochiul” avizat și vigilent al „profesionistului”. Mulțumesc mult pentru supra-apreciere...

Cu drag tuturor,

Dragă Liviu,

spuneam în alt comentariu că divergența de opinii evidențiază, în primul rând, caracterele „opozanților”.
Prin atitudinea ta, m-ai convins de următoarele:

1. că ești doar „mediocru” în analiză și, atunci când spun acest lucru, țin să îți amintesc faptul că ceea ce eu ți-am reproșat - exclusiv - este că tu, în loc de a veni și a da o interpretare poeziei și a arăta în ce măsură, în funcție de ceea ce ea pretinde să fie, a reușit sau nu, tu ai venit și ai spus, îți amintesc, „ce nu este poezia” mea. Ea nu este absolut orice în afară de ceea ce este, Liviule...
2. cultura generală, de care faci paradă, îți mai joacă, din când în când feste și lucrul acesta te face isteric în limbaj; „Medice, cura te ipsum” este precept latin pentru a cărui utilizare nu trebuie să dau socoteală nimănui, nici de pe site, nici de aiurea și care se traudce astfel „Doctore, tămăduiește-te pe tine însuți!”. E de bun simț ca atunci când vrei să îți dai cu părerea despre „cât de sănătoși sau nu” sunt alte persoane, tu însuți, în calitate de „doctor” să te bucuri de o astfel de „sănătate”. Era o invitație la cunoaștere și la autocunoaștere.
Dar, ai dreptate, eu nu am pretins că sunt „original” (doar că nu este „nici una, nici alta”, după cum tu singur ai spus, nici „poem suprarealist”, nici „baladă în stil MRP” și ți-am dat dreptate, invitându-te să demonstrezi că ai înțeles ce este.)Poate, în schimb, tu pretinzi că ești „un eliberat în viață” (nu are rost să îți dau termenul în hindi că, pe urmă, cine știe cum mai zici că te-am făcut...).
Regret că adevărul exprimat împotriva-ți îl găsești arogant, iar cel exprimat de către tine este „obiectiv”-
3. Te citez din ceea ce ai exprimat mai sus:

„Un text merita o critica atunci cand are o anumita valoare. Exista stil, deci material de analizat, atunci cand exista un anumit nivel valoric. La un scriitor slab nu gasesti aspecte stilistice relevante. Valoarea presupune originalitatea. Un scriitor bun gaseste noi reguli de formare a unui text artistic, pe care e o placere sa le descoperi. Ce fac eu mai sus e o incercare de a da sens unui lucru fara sens.”

Sunt sigur că această constatare a venit de la unul care, ca de obicei, știe despre ce vorbește și ale cărui creații abundă de aceste „valori originale” sau, cel puțin, de „contradicții pragmatice” (și, sincer, constat că, într-adevăr, nu am ce învăța de la tine, decât cum se latră într-un mod pseudo-academic.

Cu respect,

Dragă Liviu,

am să încerc să răpsund noii tale „lămuriri” punctând ceea ce ai scris, dar de la coadă la cap:

1. chiar nu știam pe cine să rog să mă lămurească atunci când l-am citit pe „MRP” sau pe Lorca
2. când am terminat de scris și nu știam că „nu am scris”:
a) un „poem suprarealist”
b) „o baladă în stil MRP”

Eu cred, Liviule, că ai dreptate într-o singură privință: că rextukl meu „nu e nici una, nici alta”.
Și pentru că faptul de a obseva destul de bine ce nu este (chiar dacă nu acest lucru înseamnă analiza pe text, dar nu am să-ți spun eu ție ce înseamnă asta), sunt sigur de faptul că, atunci când vei înețelege cu adevărat ce anume este acest text vei reuși să și exprimi „clar și distinct” (vorba lui Descartes, fără nici o legătură...).
Iar, dacă tot îți place mai mult să „prescrii rețete”, „să tai” sau „să constați moartea”, fără a înțelege boala, bolnavul și medicația, am o singură recomandare:

„Medice, cura te ipsum”.

Cu respect,

Dragă Elia, ești „perea înaltă” ca să nu remarci ceea ce trebuie. Cu toată căldura sufletească pe care o persoană „virtuală” o poate transmite - Lumină peste tine!

Adrian, în general, am încercat să nu amestecăm poezia cu epigrama. De fapt, eu credeam că am început cu poezii, dar puteai să nu remarci nici acum și pierdeam un cititor pe care îl apreciez din ce în ce mai mult ca... „scriitor”.
Cu mult drag și ție și...

dacă ouăle nu-s bune,
deși scrii frumos sonete,
e o vorbă, ține minte:
„nu prea ai succes la fete”!

Cu prețuire,

Dragii mei,

1. Elia, ca să parafreazez un/o Poet(ă): „zu cuvinte mai mijlocii nu ști?”
2. Gabi, nu te mai grăbi, că uite, riști să te bănuiască lumea că nu l-ai citit pe M.R.Paraschivescu (sau cine o mai apărea). Când mai vorbești cu Elia, te rog, spunei că nu știu cum arată perfecțiunea, dar cu siguranță că nu așa.
3. Suflete, de verusul evidențiat de tine am râs teribil! „Coase-ți buza de jos” este atât o invitație la nerostirea lucrurilor lipsite de sens, cât și o invitație la un anume gen de abstinență. Distracție plăcută.
4. De la tine nu am înțeles cum anume greșesc, iar în ceea ce privește „îndrăcirea”, dacă ai trece peste anumite „prejudecăți de natură conceptuală” (mai ales „ideea de Dumnezeu”), ai vedea că nu sunt așa de „satanist”, cum probabil am început să îți par. Dar „timpul le rezolvă pe toate”, nu așa se spune?

Vă mulțumesc și vă doresc tot ceea ce mi-ați dorit și voi mie.

Cu afectuoasă prețuire,

Dragă Liviu,

eu îți mulțumesc, în primul rând, pentru faptul că mă citești (părerea ta este una - așa consider eu – dintre cele mai dure, dar mai sincere și mai obiective de pe site), în al doilea rând, pentru că îți exprimi punctul de vedere (nu mulți au curajul să o facă, se gândesc, probabil, că e suficient dacă sunt analizați după ceea ce creează, nu mai este nevoie să riște un punctul de vedere) și, în al treilea rând, că poezia mea („slabă”) te-a făcut să te gândești la Miron Radul Paraschivescu – până una alta, analogia îmi face cinste.
Ceea ce nu îmi este mie foarte clar este cum anume te-ai gândit la el. Apropo, eu îți mulțumesc pentru recomandarea de a citi „Cântice țigănești”, Ed. Prometeu, București, 1941 (dacă îți place, îți mai pot împrumuta „Pâine, pământ și țărani”, „Cântare României”, „Laude” și celealte lucrări, +4), dar, deși poate nu am lăsat impresia, am citit mai mult decât atât. Dacă te-ai gândit la „Rică”, de exemplu, dar până la urmă nici nu contează prea mult la ce anume, mă surprinde. Sau nu ai înțeles exact ce anume tratează poezia lui M.R. Paraschivescu sau peste poezia mea, în „fatala” criză de timp în care suntem cu toții, ai trecut destul de superficial și, indus în eroare de metafora „țigan” ai recurs cu lejeritate la prima comparație care ți-a venit în minte. Dar, probabil, așa facem cu toții. Bine că nu ai spus că motivul apare și în „Răzvan și Vidra” (te rog să nu-mi recomanzi să citesc Hașdeu) sau – și în acest caz chiar mă simțeam jignit – la Vadim.
Ca să fiu sincer, strofa a doua, de exemplu mi-a fost inspirată de afirmația ta din poezia Trandafirașului (aia cu „vesta antiglonț”) că nu poți pune în aceeași poezie și răsăritul și apusul (apropo, interesant punct de vedere) și, din această cauză, m-am încăpățânat să le pun în același vers pentru a descrie dualitatea psihologică a ființei, lucru întărit și de metafora din versul următor („măr otrăvit”) cu directă trimitere la „Albă-ca-Zăpada”. De fapt, acest lucru și cifra „7” trebuia să îți dea mai mult de analizat. Restul, aș părea destul de idiot să comentez singur. Dacă prin prisma acestor indicii minimale ai să consideri că merită să îți revizuiești punctul de vedere, bine. Dacă nu, asta este, îmi pare rău, dar „show must go on”. Și se pare că, volens-nolens, noi doi ne numărăm printre protagoniști.
Afirmam că ești un medic legist care vine și constată moartea, ora și locul decesului. Acum ai fost ca un „chirurg” bun, dar prea îndrăgostit de disecție, care nu vede ca tratament, indiferent cât de gravă e „boala” sau nu, decât „operația”. Și e bine că se întâmplă așa, Liviu. Pentru că, din câte am observat eu, acesta este cel mai bun lucru din care învățăm cu toții. Nu e bine că ne repezim „să tăiem” foarte repede, dar suntem tineri și organismul se reface la fel de repede. Uneori, e drept, rămâne „cicatrice”, dar „cine ne iubește ne iubește și-așa”.

Încă o dată, cu respect și în așteptarea următorului „tratament”,

Aceaste precizări se adresează atât celor care au comentat până acum, cât și celor care vor comenta de acum încolo (și dacă):

1. Este o replică la „nimic” (nu la „Golul” lui MEB... Eugen?). Deci e posibil să fie nevoie să luați în calcul ce anume afirmă sau nu afirmă ea (aici aveți dreptate, poate prin „arta conceptuală)
2. Mi-am promis că nu voi face nici un comenatriu, deci vă rog să nu considerați o impolitețe tăcerea mea - vă asigură că vă citesc fiecare părere.

Mulțumesc pentru înțelegere, cu respect pentru oricine a semnat sau va semna aici, iar pentru cei care știu prea bine cât și de ce mult mai mult decât respect.

Paște fericit la toată lumea și lumină peste sufletele voastre.

Dragă Mae,

nu trebuie să te sperii: numai „păsările cerului” au „lumină” (aer, suflu divin) în oase și „le hrănește Dumnezeu”.

Cu drag, pasăre temătoare pentru „puișor” ce ești,

Dragă Mae,

„ - Un vas lut este creat în apă și se isprăvește în foc; un recipient de sticlă este creat și se isprăvește în foc. Dacă vasul de lut este sfărmat, mai poate fi el refăcut?. Dar recipientul de sticlă, dacă este spart, mai poate fi reparat?
- Dacă sticla poate fi reparată, aceasta se datorește faptului că este făcută suflând.
- Fie ca urechile tale să ia notă de ceea ce spune gura ta. Dacă poate fi reparat un lucru creat de suflul ființei omenești, cu atât mai mult poate fi refăcut ceea ce își datorează originea suflului Sfântului Unic.”

Să „suflăm”, dragă Mae, unul asupra altuia poezii astfel încât sufletul nostru spart să se reîntregească precum sufletul celui peste care a suflat Sfântul Unic.

Îți doresc, Mae (și doresc tuturor, dar mai ales lui Miriam), lumină în oase și printre oase.

Cu drag,

Depinde la a cui pomană
Din cele vinuri îmi vei da:
Că dacă-ncepi apoi să verși
Să nu verși în balanța mea.

Zicea bătrânul Moliere
Un adevăr aproape sfânt:
Savantul care e incult
E cel mai prost de pe pământ!

Prost să fii nu-i mare lucru
Prost să fiu, s-a dovedit
Dar zice clar în scriptură
Că-i mai bine fericit...

1. Dragă Andrei, sinceritatea și fermitatea „sentinței” (va trebui să mă reobișnuiesc, se pare că ești un tip, așa cum am intuit, „dintr-o bucată”) mă constrâng la a încerca să înalț „zmeul” pe care tu, vizionar, îl vezi deja în aer. Dar, după cum bine cunoști, totul depinde de rezistența „aței”, de intensitatea „vântului” și, nu în ultmul rând, de dibăcia celui care „înalță”. Eu, tare mi-e teamă că, prea harnic la „coloratul hârtiei”, nu am deprins, încă - și poate nu se va întâmpla niciodată - „trasul sforilor”.
2. Dragă Michel, parcă anume pentru a-mi infirma ideea pe care o exprimam într-un comentariu că „universul poeziei începe să mi se pară din ce în ce mai puțin infinit”, ai apărut și, în plus... Dar, mă rog, eu primesc ce mi se dă și ce nu mi se dă cu aceiași bucurie atunci când există „argumente” fie pentru una, fie pentru cealaltă. Știu că, asta e „postmorala”, pot să fiu acuzat de nesinceritate, dar am rămas la ruralul stadiu de „ce mi-e-n gușă și-n căpușă”. Nu e o dovadă de „inteligență”, dar măcar mă ajută să știu „pe ce picior dansez”. Eu te-am citit, sper să mă crezi, dar, din cauză că - la o poezie de-a lui Martin, dacă nu mă înșel - am crezut că avem „diferențe de opinie” - am vrut să evit „polemica”. De fel, nu evit polemica, mai ales atunci când o găsesc necesară. La poeziile tale nu mi se părea necesară și, având în vedere că se putea interpreta că fac analiză pe textele tale pentru că ești „dătător de stele”, am preferat să trec neobservat. Acum, pentru că ai făcut primul pas - pentru care îți mulțumesc - sper că „o să ne comentăm mai des”.

Nu vreau să par misogin, îmi cer iertare cui ar putea bănui așa ceva, dar chiar simțeam că „bărbații” sau sunt supărați pe mine sau găsesc rândurile mele de ignorat.

Mulțumesc, vă mai aștept și vă mai citesc.

Cu sinceritate și respect,

Și cum, dacă și de ce s-au întâmplat toate acestea, „numai tatăl o știe”...
Pentru „30 de arginți”, Virgile, ne-ai povestit așa cum a fost pentru fiecare dintre noi.

Cu prețuire,

Acest text este o replică la „nimic”. Rog să fie analizat ca atare.
De asemenea, mai ma rugămintea adresată editorilor ca, după ce se vor exprima îndelung păreri pro, contra sau aiurea (și dacă, bineînțeles) să fie trecut la Atelir sau șters definitiv.

Cu respect pentru toată lumea și cu o acută silă de sine,

Te faci cer, dragă Geea, și ai să privești soarele în ochi...

Cu drag,