Vasile Munteanu

Dragă Viorel,

voiai ca ea „să creadă”, dar tu știai că ești pentru discurile fără „coperte” (!) se învârt în tine odată cu pământul, cu universul și sângele e o simfonie care te-a copleșit.
Somn ușor, numai cei cu „ureche muzicală” dorm la malul ei.

Cu prețuire,

Cum bine zice cine a patit-o
Prietenul, de e „nevoie”, sare
Si face cat ii sta-n putinta
Daca „nevoia” nu-i... prea mare.

Draga Adrain,

o placere sa „percep” sensibilitatea artistica dincolo de „exercitiul” cotidian, mai bine zis, de luciditatea cotidiana generata de „autoimpunere”.
Textul de mai sus este ceea ce, personal, asteptam de la tine, acel „altceva” care, dincolo de valoarea incontestabila a „sonetelor”, contureaza „autorul”, acest „copil peren” care a fost si a ramas „Adrian Munteanu”.
Fiecare dintre noi are „un gand”, „o traire” improprie, care, in momentele cruciale ale vietii, l-a ajutat sa nu renunte; citind textul de mai sus, mie, personal, o singura strafulgerare mi-a venit in minte: „important nu este ce se face cu un om, ci ce anume face el cu ceea ce s-a facut din el.”
Nu incerc in cateva randuri neputincioase sa spun ca am descifrat „drama Andrei Munteanu”, ci numai sa spun ca „am intuit omul Andrei Munteanu”.

Indiferent cate „ape” vor veni, Andrei, „vom face altul pe mal in jos”, „mai trainic” prin experienta, „mai frumos” prin „trairea estetica” a incofundabilului suflet: Artistul-Om.

Cu pretuire,

Dragă Mae,

din ce în ce mai criptică și mai bogată imagistic în metafore puternice, vii și pline de conotații nebănuite.

Probabil că voi înfrumuseața din nou realitatea sau, după cum spuneai tu, „tălmăcire și răstălmăcire”.
În definitiv, pe cine ar interesa, Mae, să spun eu ce chiar tu ai spus? Așa se face că eu cred că într-un comnetariu, mai ales într-unul în care s-a atins „esențialul”, cel mai intersant este modul în care se vede „altfel”.

Prin urmare, pentru a nu deruta prea tare pe cei care vor veni după mine, am să mă rezum să spun doar că eu văd această poezie ca pe un „imn închinat Mamei”, care surprinde sublim momentul „separării cerului de susu de cerul de jos”, al „apelor”, sublimele momente, unice din punctul meu de vedere, al trecerii de la prematernal la maternal. Evident, prin extrapolare, aidoma poate să fie descrisă Geneza, starea de creație artistică etc.
Eu am să mă rezum la a o vedea cu ochii muritorului de rând pe „Zeița Mamă” pentru care creșterea copilului este similară cu panteismul: „iarba și munții/crescând”.

Cu drag,

1. Unde te duc urmele, Dana?
2. Dacă nu ai fi „acel critic literar cuminte si dotat cu vorbe inalte, corespunzatoare momentului.”, ce ai spune, Dana?
3. Care sunt asemănările și deosebirile? Și nu greșești pentru că eu le știu. Te întreb doar ca să te verfific. -:)

Cu drag,

Ioane,

cum chinui tu un suflet rupându-l din ironia rațională a epigramelor și strecurându-i o Poezie cum este aceasta, în care cuvintele au consistența celulozei („cuvinte de hârtie”) și fiecare umbra culoarea Artistului căruia, din prea multă dragoste de poezie (sine) îi cântă în sânge culori.
Sincretismului ființei pe care numai minunea Poeziei îl face posibil.
Azi nu îți mai răspund la epigrame. Și poate nici mâine...

Cu prețuire,

Andrei,

faptul că ai curajul susținerii unei „poziții” îmi întărește convingerea că, dincolo de „plecatul cu stângul” în dialogul dintre noi, adevărata personalitate a reușit să transpară.
În rest, ce să zic, mă bucură faptul că ți-a plăcut. Nu știu dacă în „universalitatea” lui, în aspectul său „particular” sau deopotrivă, dar poate că e mai bine pentru toată lumea să rămână și un „mister”.
Cât despre „sabie”, nu ai riscat nimic pentru că „cine ridică sabia de sabie va pieri!”. -:)

Cu respect reciproc,

Ioane, nu îi curm eu viața
Unei divine zburătoare,
Dar peste clanță, zău, i-aș da
Că parcă prea o are mare!

cititorul... comentariilor,

Ioane, dacă în înlănțuire
Mi-ar rupe-un vultur din ficat
Atunci lui Zeus chiar și tu
I-ai spune mândru că e beat!

Dragă Dana,

citesc și tac, tac și citesc și poate mai spre sfârșitul comentariilor...

Plăcut emoționat,

de la un așa „împuns”
nu pot da un alt răspuns:
se întâmplă și mă doare
și la cap și la picioare.

Dragă Virgil,

temă pretențioasă și, aș îndrăzni să afirm, „elitistă”.
A aborda în poezie problema „cunoașterilor polare”, putând încadra, aici, aproape toate marile „dezbatri” ale microfizicii contemporane, atingând, în afară de „probleme clasice” pe cele de undă, corpuscul, incertitudinea și incertitudinea mecanicii cuantice, dubla cauzalitate, determinismul sinalgamatic și celelalte mi se pare un demers pe cât de bine pus în pagină, pe atât de îndrăzneț.

Poate puțin „prea pozitivistă”, poezia se constituie, așa cum o văd eu, într-o reușită încercare de sondare în dualismul psihologic al conștiinței individului uman în dubla sa ipostază: „homo religiosus” - „homo faber”.

Cu prețuire

Uneori, când nu sfârșește
Epigrama, domn\' Diviza
Spune că de vină-i criza
Și că s-a mărit acciza.

sau

Returnându-i TVA-ul
Fiscul a și constatat
Că Diviza are crize
Nu în versuri, la ficat.

Dragă Liviu,

acum am zis, din diverse motive, să vin mai spre final.
Ce se înțelege, ce nu se înțelege și cât din „tragic”, „ludic”, „oniric” ș.a.m.d. nu vreau să problematizez, că s-a făcut mai sus.
Eu de un alt indiciu „inițaitic” (U. Eco) am nevoie, și anume: „somnul meu de nouă sute de luni”.

Posibilități am avea:

a)la un calcul simplu,
900 : 12 = 75 ani
2004 - 75 = 1929
prin urmare, mă gândesc la un eveniment relevant din acel an

sau

b) iau în calcul personajul biblic despre care se spune că a trăit 900 de ani.

Ce îmi recomanzi?

Cu prețuire,

dacă Mae = Miriam la pătrat să se calculeze f(tata).

dacă ceilalți ar cunoaște tot ceea ce știm numai noi, te-aș da ca exemplu de „obiectivitate”, dar pentru că „motivația” acestor două reflecții personale („Versasinii”) îți scapă chiar și ție sau mai ales ție, din cauză că tu iei textul „ad literam”, iar el este rezultatul unei conjuncturi premergătoare înscrierii tale pe site, îl pot da ca dovadă de „subiectivitate”.
În realitate, am să spun că ai și nu ai dreptate.
Dar pentru că nu mută nimeni „camera nea Mihai” de la locul ei (poate tot noi), ne vom lămuri pe deplin cu altă ocazie.

Un „impostor al cuvintelor”,

O cameră nevăzută și-un colț de suflet. Mulțumesc mult pentru precizare.

Același,

Dragă Virgil,

vie această „natură moartă cu rață de lemn”, atât de vie încât sufletul poetului, atunci când „plouă cu umbre”, doare organic, aidoma pe reumatici „încheieturile” („oranj”).
Și în mijlocul ploii, ca o minune neinventariată a lumii, pianul sufletului tău, care seamănă, mai mult din cauza capacului ridicat, poate și apicioarelor înguste sau poate pentru că e un „pian cu coadă” cu o rață a cărei „rostire” rămâne pentru cei neplouați un „măcănit” neînțeles.
Dacă am să spun că pe mine mă încântă această poezie, probabil că unii vor zâmbi cu subînțeles, însă acesta este adevărul, Virgil: poezia ta mă încântă. Poate exagerez, însă imaginea poetului văzut ca „rățușca cea urâtă” mie mi se pare sublimă.
Ce îmi scapă puțin interpretării este „sacoșa italiană”. Poate că un „mediu” mai plin de apă (venețiană?) sau ceva „diluvian”, care să amplifice tabloul „inundării” interioare și exterioare...

Cu prețuire,

„se umpleau goluri de căderea mea”

fiecare „parte” din ceea ce ești, prin „zborul”-cruce (vertical - orizontal) umple „fețele” (modurile) ființei.
Senzorialul, în special cromaticul este anulat (culoarea mi-e tot mai îngustă, o linie) de „viteza” aripilor tale larg desfăcute.
„mă arcuiești spre tine, numai spre tine, un cerc”
Posibilitatea interpretării ca prăbușire, ca decădere este anulată de versul de mai sus. Totul pornește dintr-un punct (alfa) și sfârșește în același punct (omega). În realitate, zborul este un cerc închis, un cerc al cărui spațiu este „circular” (fără început și fără sfârșit) și al cărui „foc interior” (cu rol de „combustibil”) este iubirea.
Dar nu o iubire „naturală”, ci o iubire ca o manifestare excepțională a naturii, concrescentă (proprietatea degetelor de a nu fi seprate între ele - ca la păsări): „imi spui că mă iubești/că m-ai lipit pe degete,/degetele noastre-nnodate, ce jonglerie”.
Această substituire parte-întreg umple Ființa prin translatarea părții (ca Poet) prin toate aspectele întregului (ca și gol sau ca „altă parte”, încă neexperimentată): „dă-mi drumul/dă-mi drumul/vreau să aud și eu cum zboară marea-n albatroși”.
Numai o astfel de substituire poate descifra taina lucrurilor: „pe rotunjimile mele se nasc lacăte, ce tăcute” și numai o astfel de „zburătoare” le poate contempla din sufletul păsărilor ridicate deasupra „valurilor” agitate și terne, a căror mișcare este „de natura materiei” și numai el, zborul, este o mișcare „de natura ființei”.

Adevărat ai zburat, Mae!

Cu drag,