Poezie
zile
1 min lectură·
Mediu
alunecam pe muchia unei ploi,
ploua oblic dintr-o lebada,
despica cerul de cer,
tu adormisei cu gura deschisa
ca o gaura neagra
te inunzi, am tipat
si-am tacut
a doua zi culegeam maci de hartie
a treia zi
eram casnica
miroseam a copil
si a paine
apoi
iarba si muntii
crescand
074590
0

din ce în ce mai criptică și mai bogată imagistic în metafore puternice, vii și pline de conotații nebănuite.
Probabil că voi înfrumuseața din nou realitatea sau, după cum spuneai tu, „tălmăcire și răstălmăcire”.
În definitiv, pe cine ar interesa, Mae, să spun eu ce chiar tu ai spus? Așa se face că eu cred că într-un comnetariu, mai ales într-unul în care s-a atins „esențialul”, cel mai intersant este modul în care se vede „altfel”.
Prin urmare, pentru a nu deruta prea tare pe cei care vor veni după mine, am să mă rezum să spun doar că eu văd această poezie ca pe un „imn închinat Mamei”, care surprinde sublim momentul „separării cerului de susu de cerul de jos”, al „apelor”, sublimele momente, unice din punctul meu de vedere, al trecerii de la prematernal la maternal. Evident, prin extrapolare, aidoma poate să fie descrisă Geneza, starea de creație artistică etc.
Eu am să mă rezum la a o vedea cu ochii muritorului de rând pe „Zeița Mamă” pentru care creșterea copilului este similară cu panteismul: „iarba și munții/crescând”.
Cu drag,