Vasile Munteanu

și eu aș putea spune la fel de ușor că, date fiind minusurile textului (exemplificate; mai sunt, dar le-am evidențiat numai pe cele "vizibile"), mă surprinde că ai o părere așa proastă despre cititor...

evident că nu am o părere proastă despre tine ca autor, altfel nu mi-aș pierde timpul citindu-te și comentându-te.

mai mult mă surprinde că te faci a nu observa că am spus: "îmi pare", "poate"...

se întâmplă oricui, inclusiv mie, să fim obsedați de o idee poetică de a cărei valoare să fim pătrunși, încât să nu avem răbdarea necesară de a o îmbrăca adecvat, și o scoatem în lume la plimbare cu ce găsim la îndemână, așa, să o vadă lumea ce frumoasă este.

în fine, dacă nici acum nu este clară ideea, nici nu mă mai chinui să explic.

în altă ordine a ideilor, mai vreau să spun atât: nici eu nu am avut nimic împotriva recomandării.


o zi bună și... laude pe măsură.

personal, găsesc două constucții de o poeticitate ireproșabilă: i) "adun cărțile în care am băltit ore-n șir" și "Când ți-am desfăcut cămașa am văzut alt om, am desfăcut/ Și acestuia cămașa și am văzut alt om"


textul în sine este unitar, dar (din nou) în cea mai mare parte a lui pare comun, impersonal, alocuri chiar stângaci:
de exemplu:
i) "După ce fac dragoste cu tine continui să fiu femeie mult timp după aceea" (nefiind o relație homosexuală, erai femeie și înainte; plus exprimarea: "După ce fac dragoste... după aceea")
ii) "păsări de noapte/ Care a hrănit pui străini și dimineața le-a dat drumul să-și caute singuri mâncare" - cum adică "le-a dat drumul"? i-a azvârlit din cuib? sau le-a zis: Dragii păsării de noapte, gata, valea, fiecare pe cont propriu...?
iii) poate exagerez, dar cred că sunt cel puțin 100 de texte pe Agonia.ro în care "lumina este un cuțit".
iv) invocarea mamei e total nefirească în acest postludiu mai mult sau mai puțin metaforic
v)că "Pe măsură ce dădeam de tine în alt om mult mai înalt și mult mai singur/ Până ai ajuns sus, foarte sus, într-un cer pe care eu aici pe pământ nu-l cunosc/ I-ai spus iubire" amintește (fără să perturbe) de:

"lumea mea prelungă și în nesfârșire se face coloană sau altceva mult mai înalt și mult mai curând. Ce bine că ești, ce mirare că sunt!"

încă nu îmi dau seama dacă este un lucru pozitiv sau negativ.


concluzie: îmi pare un text scris nu din necesitate interioară, ci dintr-o nerăbdare a comunicării, a consolidării "imaginii", a postării, poate chiar a lecturării lui la un anume post de radio...; ceea ce nu e musai un lucru rău în sine, dar cu siguranță textului nu îi servește la nimic.

oricum, felicitări pentru cele două construcții, dpmeudv sunt deosebite.

vb lui Creangă, "nu știu alții" cum vor citi, însă pentru mine e mult gri aici, adică, da, există "stare", dar nu există "proaspăt"; atunci de ce comentez? probabil pentru că unele dintre florile (mele) preferate sunt Imortelele; iar, pentru mine, această poezie are ceva din "parfumul" acestora; ceva conjunctural, ceva improvizat, ceva spus "între" (plecări, rămâneri, amânări...); nu se va reține întregul, dar fragmente ne răsună de-a lungul drumului în auz; evident, ceva se mai poate corecta, formula altfel sau chair tăia (ex: "în care mireasa nu eram eu;/ în care mireasa e întotdeauna cealaltă." / dacă tu nu, logic altcineva), însă, la final, rămâne aroma aceea de poezie pur feminină, care nici nu este, nici nu se dorește mai mult; are parfumul ei, specificul ei, poate nu costisitor, însă particular.


în trecere,
Vasile Munteanu

puternic sentimetul intimității redat prin topos, dar un topos revalorificat prin onomastică - întotdeauna o taină.

incontestabil femeia va ocupa întotdeauna un loc aparte în "specia artistică"; în altă ordinea a ideilor, cu rime ca tine/mine, clad/scald și aprecieri destul de modeste și stângaci formulate nu cred că este în avantajul dv să vă citați; de regulă, cugetările memorabile, atunci când sunt cu adevărat astfel, sunt puse în circuit de alții; așadar, pe viitor, aveți încredere în judecata semenilor, rareori a dat greș.

altfel, vă mulțumesc pentru lectură și pentru semnul (mai mult) despre dv; e bine că existați, motiv pentru care vă și doresc sănătate.

spuneți (convins): "ești primul și singurul dintre poeții de azi/ ce n-au un dumnezeu"; în general, deși nu am avut un astfel de model (dimpotrivă), am căutat să nu devin "un om fără nici un dumnezeu"; prin urmare, sunt surprins că ați rămas cu această impresie, că nu aș avea unul; recunosc, nu are aceeași "formă" cu D/dumnezeul majorității - probabil că "după chipul și asemănarea" mea, însă, dacă îl veți căuta în cuvintele mele, cel puțin în unele dintre ele, îl veți găsi cu siguranță; când nu, ar fi greșit să mă credeți în așa măsură de smintit, încât să gândesc despre mine că, dacă există, l-aș putea nega; negarea de sine e mult mai la îndemână și singura negare eficace; probabil așa a și încolțit ideea că acela care (mai ales) prin poezie nu devine "pescar de oameni", sfârșește prin a fi "peștele" propriilor cuvinte.

mulțumesc pentru lectură și semnul despre.

un realism revendicat în egală măsură de cinematografic și de pictural, pentru care "măsura poetică" dpmeudv constă în descriere, în povestire - aspect pe care se pare că îl stăpâniți bine, reușind succesiv să surprindeți într-un mod particular caracteristici generale ale naturii umane.

mie cel mai mult îmi place că (aproape întregul text) ai dat frâu liber poeziei; adică ai renunțat la "manierism", care începea, pe de o parte, pe tine să te încorseteze, pe de altă parte, pe cititor să îl plictisească; de acord, variațiunile pe aceeași temă sunt interesante, dar niciodată în exces; spre final, cred că tu însăți te-ai speriat de această libertate și ai simțit nevoia unui reper recognoscibil, deoarece finalul (mai exact ultimele două versuri) sunt exagerări în maniera sus-menționată.

probabil că vârsta e de vină, Costin; sau copacii înfloriți; sau ploaia...; cu toții avem astfel de momente, în care, ținând lanterna aprinsă într-un cort (poezia) avem impresia intimității; în realitate, ceilalți ne percep mai aproape de adevăr - umbre, păpuși ale unui teatru ce se va stinge nu peste un timp atât de îndelungat pe cât credem cât timp mai putem purta rucsacul pe umeri.

mulțumesc pentru semn și pentru cuvinte.

de asemenea, mulțumesc și Niei.

aici, nu știu dacă are legătură cu anotimpul sau nu, dar ești ca o sălbăticiune (mascul, desigur) după împerechere; nu te-ai mai lua în coarne (cel puțin pentru o vreme...) cu sistemul, cu rebarbativul, cu inerția; acestea trec în spatele oglinzii, și se întorc spre tine imagini în care ai însămânțat frumosul, sensibilul, speranța.

moartea nu te sperie nu pentru că nu ar fi ceva de speriat, ci pentru că, la fel cum Goethe credea despre vis că e cauzat de impulsul "viului" către mișcare, tot astfel, dacă sufletul există, ființa ta va acționa și dincolo de moarte; iar, dacă nu există, ce importanță ar mai avea? cred că de aici și curajul toreadorului de intra iar și iar în aernă; el nu poate muri pentru că el a murit cu fiecare taur răpus.

d-nă, aș recunoaște oricând și oricui nu doar că am veșnic capul în nori (dar picioarele bine împământate - "nu uita, când tu te culci/ munții dorm pe ape adânci, cu fruntea-n nori"), dar chiar că aș fi de pe Dark Side of The Moon (Pink Floyd); însă cu o singură condiție: dacă anulați această "răsturnare realistă a sintagmei că bărbații vin de pe Marte și femeile de pe Lună", măcar din simplul motiv că nici pe Marte, nici pe Lună nu se poate explora nici măcar un singur munte al lui Venus; ceea ce, numindu-mă Munteanu, ar fi cu adevărat catastrofal, chit că lui Venus puțin i-ar păsa, iar Universului (mai ales aceluia nevăzut) nici atât; vă propun un exercițiu de imaginație: haideți să ne închipuim fiecare galaxie ca pe o Dionaea Muscipula vegetariană; nu ar mai fi același lucru, nu credeți?

oricum, vă mulțumesc pentru semnul de lectură și că ați găsit acest "poem care mi-a plăcut în așa fel încât simt nevoia să scriu un comentariu"; cine știe ce altceva v-ar fi putut provoca; eu, de exemplu, ori de câte ori îl citeam pe Cioran, simțeam nevoia să plec de acasă; sau, când îl citeam pe Esenin, să fluier (nici azi nu știu dacă a pagubă sau a pustiu) șamd.

nu chiar măcelar, d-le Badea, pentru că, de exemplu, nu pot tăia nici măcar o pasăre de curte (deși, recunosc, au fost conjuncturi în care, dimpotrivă, moartea unui "om" nu mi s-a părut o nedreptate - și încă îmi imaginez astfel de conjuncturi posibile); mai degrabă, dacă doriți, un Rocky (alunecos, stâncos...) îm măcelărie (sper că nu vă este străin filmul); adică unul pentru care fenomenul morții este un fel de suport al victoriei; un exercițiu fizic "necivilizat", dar capabil să modeleze nu doar trupul, ci și spiritul; de aceea, întotdeauna, "El" există, dar rămâne ascuns; pentru că nu se află în afara noastră; ori de câte ori îl expunem, îl pervertim în cuvinte - adică, ne alienăm.

de unde și "darabana" care i-a reținut atenția lui Costin - o formă de disciplină interioară, vâslire ritmată la galera vieții pe un suport identic.


mulțumesc amândurora pentru lectură și pentru semnul despre.

nici eu nu am mai înțeles nimic din text, pentru că, în timpul lecturii, tot căutam semnficații englezei (pe care, cu riscul de a mă face de râs, nu le-am găsit); sună la fel ca "Free Gigi".

"textul meu nu este excesiv de mură-n gură și nici raport științific".

d-nă, e ultima oară când revin; o fac pentru a sublinia că nici nu am cerut explicații legate de biografia dv, nici nu am pretins de la dv rigurozitate științifică (extrem de greu de atins, mai ales când vine vb despre sinucidere; app, revedeți numele savantului francez).

prin urmare, nu văd motivul pentru care v-ați lansat în devoalarea unora dintre aspectele particulare ale vieții dv.; indiferent de ce vă inspiră, cum nu intenționez să scriu o bigrafie despre dv, aceste aspecte pentru mine nu prezintă interes; interes prezintă exclusiv textul.

departe de mine de a accepta sau nega motivele sinuciderii ipotetice identificate de dv - sunt ale dv și operați cu ele după cum doriți; însă, când afirmați: "Fragmentul pe care l-ați selectat se referă la suferința omului viu", chiar nu mai înțeleg nimic - ați crezut că eu am interpretat ca fiind vorba despre suferința omului mort?

eu despre text am vb (motiv pentru care am și ales să evidențiez "personaj" prin ghilimele), nu mă interesează viața dv personală (despre care văd că singură vorbiți).

care PERSONAJ? acela care afirmă (în text):

"Depinde cât pământ a răbdat omul în spinarea lui. O cruce de lut cleios care crește ca luna pe spatele unui elefant împovărat. Nu-i plâng oamenii pe sinucigași fiindcă nu se iartă pe ei înșiși"

pentru că omnul nu rabdă pământ, dimpotrivă, pământul rabdă omul; în realitate, semenii nu-i plâng pe sinucigași pentru că nu e nimic de plâns la un mort din proprie voință; în realitate, aceia care "își plâng morții" se (de)plâng pe sine sau... pentru că "așa se face" (mecanica plânsului, bocitul).

la un astfel de titlu, subtitlul este redundant.

în afara labirintului, d-le Pașa, firul Ariadnei e o banală sfoară; care, desigur, se poate (re)face ghem; doar așa, în virtutea unei alte deșirări inutile; în altă ordine a ideilor, toți semnalizăm (ca pe bicicletă) cu mână ridicată în aer schimbarea direcției de mers; în realitate, toți ascundem în buzunar (rareori acela de la piept) o bilă albă care, din cauza nefolosirii, își pierde însăși rațiunea de a fi (prezentă, albă și chiar bilă...).

unii așa pretind și în ziua de azi, că, în (acel) decembrie, ar fi explodat lumina; alții, mai realiști, recunosc faptul că lumina explodată a fost, de fapt, mămăligă.

d-nă, în general, apologeții sinuciderii au decedat fie de bătrânețe, fie, atunci când moartea a fost prematură, din motive involuntare; literatura care exploatează predominant o astfel de temă este dpmeudv o formă de exhibare mai mult sau mai puțin estetică a unor sentimente rareori autentice și niciodată sincere; măcar din simplul motiv că un sinucigaș cu voință nu se lamentează interminabil pe această temă - se sinucide și cu asta basta; dacă trebuie să iau un medicament nu mă apuc să jelesc zile (sau ani) la rând cu prospectul în mână; și nici nu caut prin toate mijloacele să stârnesc compasiunea apropiaților, medicilor sau a terțelor persoane implicate.

personal, în cea mai existențialistă abordare cu putință (a se vedea Sartre), doresc "personjaului" dv libertate absolută (sinucidere plăcută).

nici o grijă, nu prea am văzut "critici" (nr lor e atât de mic, încât pot fi considerați cazuri particulare) comentând texte pe site-uri :)


mulțumesc pentru lectură și pentru semnul despre.

d-nă, îmi fac rar simțită prezența la astfel de postări-eveniment (de 2 ori în apx 10 ani); probabil din teama de a nu nedreptăți pe cineva...; însă nu m-am putut abține să nu salut deopotriva curajul, precum și substanța ce v-au înnobilat "aventura".

majoritatea dintre noi, asimilând eronat definiția literaturii pentru copii, avem convingerea că ar fi ceva nedemn de creația serioasă, autentică, marcantă (cel puțin pentru o decadă); drept pentru care o evităm și îi tratăm cel mult condescendent dacă nu chiar jignitor pe aceia care nu renunță sau nu pot reprima copilul din ei; mai mult, încercăm să ascundem în primul rând față de noi înșine că, măcar uneori, am dori să păstrăm în propria scriere starea aceea pe care am simțit-o numai "la începuturi", stare pe care eu o găsesc mult mai aproape de "autenticul poetic"; prin urmare, dpmeudv, literatura pentru copii este,în realitate, genul literar scris de copii (mari) care se adresează adulților; și nu poate nimeni nega faptul că printre autorii unei astfel de literaturi se regăsesc nume marcante ale literaturii românești și universale; mai mult, unele dintre titlule de referință ale întregii literaturi aparțin tocmai aceasteia.

în concluzie, vă felicit că ați căutat și ați reușit a vă exprima sentimentele mijlocit numai de estetic, nereprimându-vă o astfel de pornire, nerecurgând la "prudență rațioanlă", ceea ce v-ar fi condus (ca pe atâția alții) la o literatură excesiv premeditată, inautentică, sterilă; spunând acestea, nu mă gândesc la cineva anume, nu vreau să se simtă nimeni jignit - în primul rând eu vă invidiez.


excelsior!