Vasile Munteanu

e amuzant asta cu "prinsul"; de exemplu, pentru a obține lapte prins (bătut), fără lapte nu se poate; cum ar veni, oricât aș amesteca în blidul cu apă, nu se va prinde; la fel și în poezie: condiția obligatorie este să existe; dacă aș lua de bună justificarea teoretică (să-i zicem așa) și am considera textul de mai sus drept exemplificare, sincer, ar trebui să îl bănuim pe Gâdea (de la Antena 1 - sau pe oricare altul) că ar putea fi "cel mai poet mare în viață" (parafrază din "Filantropica")...

ce să-ți mai spun? că, luând de bună "teoria" invocată de tine, o lucrare care să adune la un loc instrucțiuni de folosire ale diferitelor aparate electrocasnice ar putea trece drept volum de versuri?

prin urmare, nu te contrazic: concretismul "n-a prins"; dar nici nu mă miră; pentru a reda "concretul" cu mijloace specifice poeziei e nevoie de stil; altfel, iese ce-a ieșit mai sus; adică o lamentare facilă, comună, fără pic de sare și piper, care "nu face nici cât o ceapă degerată" (citat autorul); mai simplu: e ca și cum sub orice titlu ai pune, conținutul ar suna astfel: băi, e de kkt să trăiești în România de azi; așa, și? care-i contribuția ta poetică? sincer, nu reușesc să o identific.

o lamentatio îmi permit să spun neinspirată; în cea mai mare parte, poate fi redată cursiv, netăiată sub formă de vers și nu sună cu nimic mai bine decât un discurs repetat mecanic la TV cu ajutorul prompterului de către oricare "realizator" de emisiuni cu temă politică, indiferent de simpatii/ antipatii.

discursul este insipid; analiza, una lipsită de profunzime - să zicem, general-cetățenească (de tipul celei exprimate "la o bere"); emoția, cvasiabsentă; urmele de estetic, abia identificabile pe final, forțate, vlăguite, incapabile să sublimeze stări sau idei; dacă la acestea mai adugăm soluția "pișării" ca ultim vers (volens-nolens amintind de Nichita) sau exprimări defectuoase gramatical (ex. "pe cine să mai înghitem") sau al expresiilor (ex. "nu mai valorează nici cît o ceapă"), concluzia este că acest text nu poate fi considerat nici măcar la nivel de exercițiu.

sărăcie imagistică și sărăcie a rostirii ca în "scrierea" dv rar am întâlnit; repetați vis și păr de atâtea ori, încât reușiți să convingeți (la vocabular mă refer, desigur); pe de altă parte, întreb, dacă nu și-ar fi plimbat părul "printre vapoare" (!?) și nu ar fi "smuls" flori cu el, rămasă în casă, la ce i-ar fi folosit, să ridice capacul wc-ului, să smulgă ștecăre din priză?

visul e un coșmar sau cititul?

îmi place (mi-a plăcut întotdeauna) travaliul (similar nașterii) acesta al tau de a ieși din tipar(ele scrierii de masă) și de a accede în categoria vinurilor rare; el a generat întotdeauna construcții de un farmec inedit (ex: "sting părul tău roșu în ochii mei umezi", "lup de fier ruginit" sau imaginea mortului abandonat în capelă, despre care atât pot sune: tare!).

din nefericire, acest travaliu a fost întotdeauna secondat de impresia că tu chiar scrii ca și cum ți-ai "pierde mințile la jocuri de noroc"; ai o inconștiență a "mizării (implicit a dozării) stilistice; reușești ca prin repetare (diluare) să golești versul/versurile de emoție, de credibilitate; amesteci arii semantice; curajul ideii îl dublezi de pudibonderia rostirii (de exemplu, aici, "penis" e mai strident decât dacă ai citi un certificat medical; departe de mine gândul că ar fi trebuit să te exprmi neaoș; dar fără doar și poate că discursul ar fi reclamat ceva mai adecvat: "bărbăție", "virilitate" sau orice altceva).

pe scrut, cel puțin pentru mine așa stau lucrurile (subliniez: nu pretind că acest comentariu este mai mult decât propria impresie), textul tău e ca un manechin în vitrină, impecabil îmbrăcat, dar machiat strident și cu accesorii din plastic, care "arată de parcă ar fi viu".

încep printr-o mărturisire: cum nu cred în "obiectivitate", comentariile mele comportă grade mai mici sau mai mari de subiectivitate; în fața acestui text subiectivitatea mea este maximă, deoarece mă număr printre aceia care, în "momente intime" ale vieții (indiferent de natura lor), aveam obiceiul să fixez o lumânare pe un disc de vinil și să urmăresc cum umbrele păreau a se naște din chiar pântecul muzicii; ajuns la final, acul pick up-ului "sărea" la nesfârșit, amintindu-mi parcă de faptul că la fel și zilele noastre; vine o vârstă de la care totul pare să se repete și tot ce a fost altfel e ceea ce se va fi fost cântat/ trăit (am ales Future-in-the-Past pentru sugestivitate); când somnul devine echivalentul morții, încremenirea e inevitabilă, nici măcar un incediu nu ne-ar mai putea trezi.


(np. aș renunța la "o mie", extrem de uzitat)

aici, îmi place mai mult (decât în aia cu Fly) cum evidențiezi particularul; parcă te-ai iubi cu Scufița Roșie trecută de majorat (pe care, din nefericire, trauma cu lupul a lasat-o stearpă - exemplu: "pe care nu o să-l ai niciodată"); motiv pt care domesticul, o temă extrem de pretențioază azi, așa cum este el regăsit în final, este extrem de leșinat, de impotent.


același.

să scrii despre unul/ altul pe care l-ai cunoscut nu e greu, e imposibil; motivul (așa cred) e simplu: relația cu un mort este strict personală; ce D-zeu/ Dreaq se poate comunica? incomunicabilul? ei, aș! empatia?! ai fi inutil...

recunosc, nu știu ce și-a propus acest text: să demonstreze celor care nu l-au cunoscut pe Fly ce este zborul? nu reușete; să demonstreze celor care l-au cunoscut ce anume nu este?! nici atât.

a, îi plăceau jumările; sau pur și simplu îi era foame (cum i-a fost toată viața); dar, fără supărare, asta textul nu reușește; de ce? măcar pentru simplul fapt că "pretextul" nu era doar un pretext...


nu zic, nu e puțin lucru să scrie cineva ceva despre tine; mai ales după ce ai murit; dar mai contează și cum o face...


chiar dacă nu ai să mă ierți, sper că ai să mă înțelegi si semnez:
Balauru'

pt această "înstelare" am fost tentat să-i retrag d-nei/d-rei Daniela Bârzu dreptul de a mai evidenția texte; măcar din simplul motiv că, de exemplu, "Alien" nu e doar mai reușit, dar și mai consistent decât... însăilătura asta; dar afirmații de genul: "nu pot să spun exact de ce", recunosc, mi-au anulat orice reacție; mi-am zis: d-na/ d-ra în cauză are dreptate...

îmi cer scuze că am omis, vă doresc din suflet însănătoșire grabnică.

(chiar dacă dpdv tehnic nu e ceva inedit) îmi place cum "dozezi" starea și imprimi emoției "traseu"; totuși, chiar dacă textul își comportă echilibristica la limita dintre veghe și oniric, mai multă coerență (constructivă) și concizie nu i-ar strica (de exemplu: în s1, aș scoate "să corespundă percepției mele
despre perfecțiune." - e prea tehnico-filozofic, fiind oricum conținută implicit în pornirea de rearanjare a universului; în s2, aș scoate "rămâi beat" - e suficient verbul "rămâi" din v2 ca plasare cognitiv-receptivă vizavi de "trezia" din v3; la fel în celelalte strofe, mai ales "lingura" aia, care pare din alt film, amintind - voit sau nu - de Magritte, dar fiind prea mult prin alăturare cu troleul).

sunt cât se poate de sincer când spun că nu atât comentariul on mă emoționează (pentru că, deși bucuros de apreciere, sunt conștient că ar putea la fel de bine să fie rodul unei impresii greșite, unei stări afective de moment sau altor cauze ce pot determina o receptare pozitivă a unui text posibil nereușit), cât destăinuirea din comentariul off (pentru că nu mă poate lăsa indiferent faptul că, deși aveți probleme de sănătate, nu v-ați putut înfrâna pornirea de a-mi comunica faptul că textul a indus nevoia comunicării - apreciere mai mare nu cred că poate exista).

mulțumesc (este acel mulțumesc dincolo de care orice alt cuvânt ar fi sărac).

recunosc, nu e Nichita (cel puțin la nivel intențional...); da' Stelaru? da' Lorca? doar două exemple...

dacă are cineva nevoie de ceva mai aplicat și literar-comparat, uite un exemplu mai potrivit care îmi vine în minte fără efort: "dus de penel mă înfior/ ca și cristalul ochiului atins/ de-un fir de păr pierdut și invizibil" (R. Alberti).

desigur, România nu e nicicum o piele de taur, nici nu are o Andaluzie a ei; asta nu înseamnă că trăirea unuia care sacrifică oi, porci și alte lighioane mai puțin impozante (cum ar fi Sinele) e musai inferioară; măcar din simplul motiv că albul (pentru care orice altă culoare ar putea fi dacă nu chiar este o umbră a morții) e o relație personală cu Lumina; poate de aceea noi, românii, suntem mai sensibili la motive ca piatră sau număr; pentru noi bovina rămâne pururea ceea ce este: bovină; de muls sau de povară = lipsă a grandorii.


mulțumesc LIM, mulțumesc Vero pentru lectură și pentru semnul despre.

în NFPP (Normele de Folosire a Pânzei de Păianjen) scrie că suportă până la nouă; nu încercați zece, pentru că aceia sunt mititei și oricum au legătură cu altceva.

mulțumesc pentru lectură și pentru interes.

cel reparat este acoperișul...



nu. mai bine!

mulțumesc

de ce, pentru că așa recomandă Google?

încercați, de exemplu, Wilhelm Worringer.



vă salut

nici într-o prăjitură nu ne place chiar totul, darămite într-un text; dacă nu vi s-a aplecat, n-o fi chiar atât de rău; cred.


înțeleg unde bateți cu aluzia la inteligență, însă îmi permit să vă spun că ați greși dacă ați crede că nu vă cred inteligent; din experiență știu că pentru ironia (mai mult sau mai puțin stilizată) e nevoie de așa ceva; nu am spus că nu ați avea, ci vă atrăgeam atenția că sunteți tentat (probabil din această cauză) să îi tratați pe ceilalți ca și cum nu ar fi; și e păcat: ceea ce afirmați și cum afirmați vă descriu mai degarabă pe dv decât pe cel despre care afirmați.

cum am spus și acolo, nimic personal.

a asculta cu atenție este una dintre calitățile rare ale omului; unei stări rezultate dintr-o astfel de manifestare, poezia este ca un adagio, dar unul natural, firesc, la fel ca sunetul ce umple o încăpere (pagina) la atingerea unei clape.

îmi mai place cât de fin transpare în poezie toposul; notele niciodată moderate (ba grave, ba acute), îndârjirea (voința), încrederea (în forțele proprii), speranța (dragostea fiind într-un astfel de univers similară credinței).


da, curățată de redundanțe (de exemplu: "prin oase, prin interiorul lor") și de abundența de elemente de legătură (de exemplu: "și deși tu încă"), ar fi o poezie de dragoste autodefinitorie.

abia după 42 devine mai mult roz; la 22 de ani, purtăm doliu după alții; cu cât ne apropiem de "speranța de viață în România" (cea mai mică din UE), cu atât șansele să poarte alții doliu după noi cresc.


poezie ca un priveghi retro; sau mai degrabă ca o lumânare: nici dură, nici fluidă pe de-a-ntregul, intens-incandescentă.

aș reformula "semnifică kilometri" și aș renunța la "partea stângă" (uzitată; în plus, în dreapta nu e cer?)

deoarece ați simțit nevoia unei precizări, să înțeleg că e ceva în comentariul meu care, fără intenție, a determinat aceasta? dacă da, îmi cer scuze anticipat.

sincer, niciodată nu am comentat opțiunea cuiva de a înstela sau nu un text; desigur, exceptând acele situații pur administrative, când au fost înstelate texte fără a justifica (așa cum prevede Regulamentul) în câteva cuvinte alegerea făcută - ceea ce nu este și nu îmi amintesc să fi fost vreodată cazul dv.

în altă ordine a ideilor, nici ce anume întreține arderea creațională a unuia sau altuia dintre autori nu m-a interesat niciodată; singurul lucru care mă interesează întotdeauna atunci când comentez este textul; prin urmare (cu uimirea aferentă), "tăria" din comentariul meu se referea la conținutul textului (în opoziție cu forma), aspecte despre care - cel puțin așa cum interpretez eu - am avut o părere unanimă; nicidecum "tăria" nu făcea vorbire despre cine, ce și dacă a consumat ceva înainte de a scrie și/sau citi.


dacă mai sunt nelămuriri, vă stau la dispoziție.