Vasile Mihalache

Alberto, este un poem experimental asemănător celor pe care le compui, un scenariu peste care se mulează sentimente ne-spuse profund dureroase, unde eroziunea lumii moderne afectează cu și fără discernământ natura și ființele ei locuitoare.Se creează sentimente noi, inflexibile, pentru făpturi în armuri pentru trupuri și suflete.Sper să accepți dedicația, cu buna apreciere pe care o am față de strădaniile tale literare și atitudinea frustă pe care o adopți în comentarii.

Era \"simt vântul CU o coasă prin frunze\".Nu știu despre ce grup vorbești, dar s-ar putea să greșesc eu pe undeva pentru că pentru mine contează enorm un singur vers dintr-un poem.Este greu să dai de poeme întregi.Sau consecvența atitudinii, monotonia stilului, sau noutatea, sau curajul unei expresii, sau alegerea cuvintelor pline, etc,Cunosc un poem al lui Ioanid Romanescu bazat pe descrierea cunoscătorului într-ale uneltelor de pescuit, excepțional, un poem al lui Nicolae Ioana care descrie pe lungimi mari obiectele din bucătărie cu sens final de mare excepție.Ce am adunat și eu prin biblioteca proprie.Am revăzut zilele astea Ion Gheorghe Elegii politice, fantastic, uitasem puterea descriptivă de amănunt a lucrurilor, atitudinilor pe care le tratează în poeme.Nu sunt informat de autori americani Witman, Blake.De cei italieni, Montale ,Sanesi, am ceva, Pavese.După 1990 nu am nici un autor nou. Cărțile sunt prea scumpe.Așa, să știi că îmi asum greșelile oriunde s-ar produce din pricina mea,dar subiectiv sunt și nu mă pot dezbăra.

Nu înțeleg și nici nu cred că vreau să înțeleg.Întreaga viață de până acum a fost una în care am obținut greu strictul necesar, pentru mai mult nu am avut puteri.Defectul capital este lenea.Spre deosebire, tu muncești enorm să te informezi.Față de tine am mai multă experiență în experimentarea unor limbaje poetice.Practici o poezie mărturisitoare și nu ești totdeauna conștientă că trebuie să introduci acel ceva numit inspirație, iluminator.
Dacă aș avea bagajul tău de cunoștințe și puterea ta de muncă aș fi avut câteva volume publicate.

Spun levitație în sensul pierderii fericite a capacităților de percepție a propriei consistențe, fac această precizare târzie pentru a evita interpretări tendențioase.

Este un poem frumos în care poetul reușește cu mijloace originale să sugereze starea de levitație a celor dragi rezemați pe aceeași credință , din care provine și obiceiul național al călușului.Apreciez plasticitatea metaforei și construcția poemului în jurul simbolului unificator.

Vă mulțumesc pentru comentariile și aprecierile amicale.Aveam emoții legate de modul de primire al acestui portret, mai ales că am folosit iarăși după un timp îndelungat semnele de atitudine ale rimelor.

Teodorescu Cristina Oana Daciana,
Mulțumesc pentru citire, comentariu și aprecieri.Despre spini nimeni nu spune niciodată nimic.Dar toți știm că însoțesc și bucuriile și necazurile ca un semn de trezire a ființei care trage la somn, a conștiinței.
Gheorghe Pașa,
Îți mulțumesc pentru comentariul aplicat și semnul de apreciere, dar sunt trist pentru că aș fi vrut să apreciez astfel poemul tău de astăzi.Așa nu merge că zice lumea că ne gratulăm unul pe celălalt.Sunt convins că voi avea și alte ocazii să o fac.

Vă mulțumesc pentru citire, comentariu, aprecieri și sugestii.
Anaid Siana,
Am privit puțin prin poemele tale Mi-a plăcut.
Ștefan Ciobanu,
Ai avut dreptate, iată am scos ce trebuia, se refac sensurile.

Poem matematic exact al exemplarității unui poet care adesea s-a luat pe sine în derâdere. Enigmatic de sensuri, bizuit pe siguranța de sine a \"chemării din deget\" a suferinței care \"colorează bila\" existențială- trupul, uneori confundat cu un popic în arenă, poetul își revendică pragul călcat numit \"nostalgie\". Acum înaintează în echilibru deasupra prăpastiei ființei sale, un gol încețoșat pe care îl defrișează cu tăceri spre o recunoaștere ulterioară, căci \"fără marcajele necesare nimic nu te-ajută /să știi\".

Să te dezbraci de oameni care îți fură simțurile ca să te vezi cu visul în oglindă. Și să cobori prin neștiute vaduri spre grote cu ecou. Și niciodată părul să înfășori ca pânza peste trup.Din el rămâne în mâinile iubirii, precum o veghe mare, râsul- din care ostenești.Pentru gesturile organizate ale poetei neodihna este o stare exacerbată a bucuriei împărtășite celui de alături, dedicată nu-și poate oferi clipele de odihnă.Sensurile poemului nici nu-i mai permit aceasta, resimțim acest fapt ca pe o damnare.

Poem matematic exact al exemplarității unui poet care ades s-a luat pe sine în derâdere. Enigmatic de sensuri, bizuindu-se pe \"siguranța de sine\" a \"chemării din deget\" a suferinței ce colorează \"bila\" existențială- care singură își stabilește traiectoriile în mâna destinului- trupul uneori confundat cu un popic în arenă, poetul își revendică pragul călcat numit \"nostalgie\".Acum înaintează deasupra prăpastiei ființei, un gol încețoșat pe care defrișându-l cu tăceri îl va recunoaște ulterior din ce în ce mai bine, căci\"fără marcajele necesare nimic nu te-ajută /să știi\"

Este frumoasă imaginea care oferă substanțialitate unui buchet de raze .Consecventă, deasemenea este poziționarea spiritului avid de cunoaștere într-un spațiu de asumare a existenței ca ardere integrală, eliberatoare.Într-adevăr, zborul este idealul care justifică detaliile pregătitoare în așteptarea clipei.Este un poem mai rece, conceptualizat care dezvăluie o altă fațetă a talentului poetei, de structură reflexiv ontologică.

Sunt meritate reproșurile, de aceea am purces la modificări pe care din comoditate și slabe reflexe nu le-am efectuat neîndemnat.În ceea ce privește exhibarea trăirilor proprii ar fi o discuție mai lungă și stearpă.Ne implicăm cu adevărat prin ceva ce este valoros și am obținut prin îndelungat exercițiu.De exemplu, eu am preluat un îndemn al lui Fănuș Neagu de a practica admirația. Îmi reușește destul de rar cum aș vrea.Alte manifestări sunt accidentale.De câteva zeci de ani sporadic îmi amintesc că nu am găsit rezolvarea dilemei oferite de cel pomenit mai sus- de a ajuta fără intervenții o capră să mănânce frunzele salcâmului la care nu ajunge.Am convingerea că soluția îmi va parveni deodată, brusc.Aș fi bucuros să configurez o pată ne-întâmplată în peisajul poetic actual.

Minunate versuri de meditație ale unui spirit creștin.Ritmica versurilor, deși îmi amintește de aceea cezarivănesciană din poemul \"Către discipoli\", nu impietează cu nimic asupra valorii poemului în discuție, ci constituie un punct de interes. Evidențiez cu plăcere versurile acestea, datorită aleselor simțăminte care le redau în pagină:
\"Prea concurăm să ajungem în Rai
Fără iubire, numai din grai,
De-ți iubim darul, nu e frumos,
Să-l dăm la altul, mai păcătos?\"

\"Roagă-Te Doamne și pentru cei
Ce n-au credință, și sunt mișei,
Cheamă-i la Tine, Sfântă Iubire,
Ei sunt mai vrednici de mântuire,

Decât deșarta mea pustiire...\"

Grăitoare sunt lacrimile de pocăință și fructuoase acestui minunat poem- rugăciune.

Alberto M. Popesco,
Cam trei miei sunteți dator până acum. Vă rog să vă opriți că nu mai am loc în balcon și îmi bat vecinii în țeavă. Mulțumesc pentru consecvența citirilor și comentariul amical.

Nicolae Popa,
Vă mulțumesc pentru trecere și comentariu.Adevărat este că, principial moneda poemului este versul de sine stătător.Altfel ce să alegi? Experimentul nu cred că are putere de sentință, dar este desigur o încercare pentru inteligența poemului.

Poemul deplânge soarta Păsării Măiestre astăzi ucisă, după \"\"zăbrele de noapte\" în \"colivia neamului\".Unei Mese a Tăcerii brâncușiene, poetul modern îi opune, asediat de lipsa de valori actuală, o masă a zgomotelor
\"Voi să cioplesc o altă masă
să rag la ea ca un nărod
că nu mai pot, bădie, mi-e rușine
de inima uscată, fără rod

Voi să cioplesc o altă masă
să vie toți nebunii la urlat,\"
Poemul are două părți distincte, prima este realizată în versuri albe fapt care induce cititorului modalitatea de reacție spontană a poetului în fața non-valorilor care îl sufocă. În partea a doua versul este clasicizant și redă modul concret de anihilare a nimicului în artă și protejare implicită a vechilor valori. Poetul adoptă un limbaj care sugerează atitudinea unei persoane dedicate faptelor simple, simboluri.

Poem al tentațiilor abisale pentru poetul încleștat în rutină, flacăra lor este încă departe, scânteile îl încearcă. Și totuși,\" acolo e lacul /de nimfe cu pieptul bronzat\". O mână a conștiinței îndepărtează reveria, rămâne punctul în gol: \"(pe lângă că-i veche, lampa/ asta mai e și plkină de bile /de cingo întărite ca piatra)\". Esta poemul unei stări care nu se ascunde în umbra unor efecte de artificii anesteziante dar asemănătoare cu a fluturelui pe lampă -gata să ia focul întreg al luminii pe aripi.\"

Pentru Dan Mihuț poezia presupune o documentare amplă asupra subiectului, o expunere în care îmbină creator detaliul sec cu faptul de viață. De aceea avem convingerea că ne aflăm în fața unui poet autentic și dedicat artei sale. Poemul de față este o lecție de folosire la maxim a cuvintelor fără intruziuni, emoția este cumulativă cu fiecare vers și determină un final care pune semnul egal între macro și micro universurile vremelnicelor posesiuni ale vieții.

Gheorghe Pașa,
Îmi place mai mult comentariul tău decât poezia mea. Mulțumesc pentru aprecieri.

Carmen Mihaela Visalon,
Bine ai re-venit, te aștept cu un discurs mai amplu asupra poemului.

\"văzul lumii\" nu \"vîzul lumii\"