Vali Slavu

că s-au inventat macii pentru daltoniști; așa are și ea ocazia să poposească pe unul. Altfel, cum ea nu percepe roșul...
Bucuroasă și eu că am trecut pe aici, ieșind din "somnul de sticlă spartă". :)
Mi-a plăcut. Chiar dacă poezia nu ar fi semnată, aș recunoaște-o pe inventiva autoare, fără probleme. Chestiune de stil. Inconfundabil...

Pe scenă, urcă umoriști, o droaie,
Înaintează-alert, cu poante șic;
Cu fală, unduind din ombilic,
Recită texte ritmice, vioaie.

La margine, oprindu-se un pic,
Primesc, deschis, aplauze, o ploaie!
Pe scenă, urcă umoriști, o droaie,
Înaintează-alert, cu poante șic.

Rămas acasă, de necaz, se-ndoaie
Și plânge unul, Gârda, în fundic,
Dar nu contează, e așa de mic
Și, chiar de lacrimile-i curg șiroaie,

Pe scenă urcă umoriști, o droaie...

P.S. Scuze, nu m-am putut abține! :)

E o poezie foarte frumoasă, domnule Mălin, cum sunt, de altfel, și alte poezii scrise de dumneavoastră. Am citit câteva, m-am oprit la aceasta, dar mi-am propus, când voi avea timp, să revin. Versurile dumneavoastră m-au emoționat; de obicei nu lăcrimez când citesc o poezie, dar acum am făcut-o. Apreciez modul în care este realizată, pentru că – trebuie să recunoaștem – nu e la îndemâna oricui să se exprime în vers clasic. Chiar dacă unora li se pare demodat acest gen de poezie, consider că e nevoie de măiestrie pentru a scrie cu rimă și ritm.
Aș avea câteva mici observații. În versul „La ea și-ntreaga ta copilărie” parcă se simte lipsa celui de-al doilea „la” (aș fi scris, eventual, așa: „La ea și la a ta copilărie”). Vedeți că aveți și un typo (și-ntrega)! Un alt typo este în strofa a doua, unde aveți două cuvinte legate. Iar versul „Că și-așa singură și-a nimănui” parcă e un exercițiu de frământări de limbă, se citește greu. Sper să nu vă supere aceste cârcoteli.
Cu admirație, Vali Slavu

aș fi curioasă să aflu și alte păreri, e posibil să greșesc.
La versul acela, nu mă refeream doar la aritmie, ci și la faptul că "în sat vecin" mergea articulat (într-un sat vecin sau în satul vecin).
La Galați nu am trimis, pentru că nu am fost mulțumită de grupaj. Erau inegale, ca valoare, așa că pe cele bune le-am păstrat și la cele slabe am renunțat. Am una pe care o voi posta, poate, așa, ca divertisment.
La Vaslui, nu avea rost să trimit. M-am convins în urmă cu doi ani.

În seara aceasta mi-am făcut timp să mai lecturez câte ceva din ceea ce s-a mai postat în ultima vreme. Am citit și proza pe care ai trimis-o la Bistrița (mi-a plăcut) și m-am oprit la fabule. Anul acesta, am scris multe fabule pentru concursuri și chiar am prins drag de această specie literară. Din grupajul de mai sus, cel mai mult mi-a plăcut a doua fabulă: concisă și cu o morală simpatică. La prima, nu mi se pare destul de bine conturată morala, iar la ultima aș cârcoti la versul "În sat învecinat, fără soție". La capitolul idei, văd că stai bine.

Vă mulțumesc tuturor pentru aprecieri! Dacă mi-a reușit o epigramă antologică, înseamnă că n-am muncit degeaba. Desigur, mi-aș fi dorit să fie și pe placul juriului de la Brăila, dar n-au fost…

În calitate de... primă persoană căreia i-a plăcut foarte mult acestă epigramă, vin să adaug și eu o stea lângă cea a lui Dan. Nu înainte de a spune și de ce îmi place mult această epigramă realizată ca la carte. În primul rând e poanta care apare neașteptat. Apoi, e zâmbetul cititorului, care apare și el, la fel de neașteptat. Așadar, nu e numai o epigramă valoroasă, datorită valorificării acelei omonimii, dar e și o epigramă nostimă. Noi obișnuim să încadrăm epigramele la "Texte umoristice", dar nu toate sunt amuzante (chiar dacă sunt epigrame bune, de altfel). Aceasta este. Felicitări!

Am citit catrenul și replicile când au fost postate, dar eram foarte ocupată cu începutul de an școlar. Nu că aș fi acum mai puțin ocupată, dar, la cafeaua de dimineață, am găsit puțin timp să-mi spun și eu părerea.
În primul rând, felicitări, Ion Ruse, pentru ideea de a dedica foștilor colegi și profesori câte un catren! La vară, voi avea și eu întâlnirea de 25 de ani și ar trebui să mă apuc de treabă, de pe acum.
Așadar, eu cred că autorul a citit catrenele la întâlnire și cel mai mare succes l-a avut tocmai cel dedicat profesoarei de rusă. Așa îmi explic de ce, dintre toate, acesta a fost ales pentru a fi postat. Are budă, are pișite, cred că a dat bine la public. Nici aici nu a fost primit cu indiferență. Nu e acesta primul catren slăbuț la care nu vine cineva cu păreri critice. Dacă ar fi fost postat când eram eu editor, i-ar fi deranjat pe cei (vorba vine) preocupați de soarta epigramei pe Agonia. Dar așa, chiar nu exista niciun motiv să spună cineva ceva.
A făcut-o, cu cele mai bune intenții, Cornel Rodean. Sunt de acord cu cele spuse de el (chiar autorul îi dă dreptate). E bine că vine cu păreri critice, atunci când este necesar.

Prima epigramă pe care am scris-o pentru Brăila a fost aceasta:

Controlul dosarului, la angajare
Verificându-l iar și iar,
Angajatoarea precaută
A constatat că, din dosar,
Lipseau vreo trei hârtii… de-o sută!

Nu am trimis-o, chiar dacă, în urma căutărilor cu Google, nu am găsit ceva similar. Părerea voastră m-ar ajuta să știu dacă renunț de tot la ea. E sau nu originală?

Am evitat, de altfel, poante pe care le-am considerat bătătorite, cum ar fi expresia "îngropată în hârtii" (apropo de birocrația despre care vorbea Dan). Am avut foarte multe încercări de epigrame, dar nu le-am considerat reușite. Una este aceasta:

Secretul unei caricaturi reușite
Fiind rugat de soacra mea,
Caricatura-i fac îndată,
Iar fața i-o voi desena
Pe o hârtie… creponată!

Din ce am trimis, cel mai mult îmi place epigrama a doua, care a suferit multe „operații estetice”, până să ajungă în forma aceasta. Inițial scrisesem așa:

Pădurea în pericol!
Cu hârtia aruncată
Multe reciclări se fac,
Dar, oricât de reciclată
Nu devine iar copac!

Apoi, după multe modificări, am ajuns la varianta:

Defrișare pentru o cauză nobilă
O pădure-ntreagă-a dispărut,
Toți copacii ajungând hârtie,
Însă din hârtie s-au făcut
Manuale de ecologie.

De aici până la varianta finală a mai fost un pas:

Pădurea ajunsă hârtie
Pădurea toată-a dispărut,
Fiind tăiată cu securea,
Iar din hârtie s-au făcut
Afișe cu „Salvați pădurea!”.

Am scris toate acestea, pentru a arăta că am acordat multă atenție concursului de la Brăila. Aprecierile voastre mă bucură mult. Vă mulțumesc și vă doresc tuturor o duminică superbă!

că ați avut atât de multe amintiri, încât să umpleți 569 de pagini. Sunt convinsă că sunt pagini scrise cu inima, fiind vorba de oameni dragi. Personajele cărții sunt și ele norocoase, pentru că nu ați lăsat să se piardă urmele trecerii lor prin lume. Mă emoționează foarte mult acest gen de scrieri și chiar am de gând să scriu și eu, cândva, despre ai mei, cei plecați, pe care i-am cunoscut personal sau doar din poveștile celorlalți. Coperta este foarte bine aleasă, chiar tulburătoare.
Ar fi minunat ca, peste mulți ani, copilașul de pe ultima copertă să aibă și el despre ce scrie, la rândul lui.
Felicitări!

Mă bucur că bâzâitul țânțarului meu s-a auzit până la dumneavoastră. Vă mulțumesc tuturor, iar domnului Silișteanu îi mulțumesc pentru "licuriciul" adus să-i țină companie neastâmpăratului personaj!

Grigore, Nelu, Eugen, vă mulțumesc pentru aprecieri!
De obicei, răspund la timp dar - de când am luat clasa pregătitoare - sunt mereu pe fugă. Am restanțe mari și la lecturarea ultimelor postări de pe aici. Le voi citi în vacanță...

Văd că ai găsit o cale
Foarte bună de urmat,
Căci umorul dumitale
E destul de nesărat!

Nu luați în serios ce am scris mai sus! :)

Ottilia dragă, mi-ar fi fost imposibil să ajung la Constanța. Abia a început școala și, cum spunea o prietenă, după un sfert de secol la catedră, am luat-o de la 0. Sau de la -1, cum îi place lui Dan să spună. Sper, la vară să ne reîntâlnim și să mai stăm de vorbă, la o înghețată.
Ica, mai fabulez și eu, uneori. De data aceasta a fost cu folos. Sper să te întâlnesc și pe tine, cândva.
Domnule Dârvariu, iar accentele, bată-le vina! Noroc cu Dan, că i-a pus la punct pe „rivali”. Adică le-a mai pus un i, sau a pus punctul pe i, mai bine zis. Ideea cu saramura e bună, pentru că… în umor, e nevoie de sare.
Dane, mă bucur că ți-au plăcut fabulele mele. Voi posta și fabula cealaltă, care nu a fost la temă. Cel mai mult am muncit la cea cu peștii. Munca de documentare a fost migăloasă, pentru că aveam nevoie de trei pești de mare, de mărimi diferite, care să fie și răpitori. Am luat din „Dicționarul enigmistului” toți peștii și am căutat cu Google. Mici am găsit destui, dar cu ceilalți a fost o adevărată poveste. Când găseam un răpitor de talie medie sau mare, era oceanic. Când găseam unul de mare, nu era răpitor. Pentru tine, care trăiești în apropierea mării, cred că ar fi fost ușor.
Dragilor, vă mulțumesc tuturor pentru „vizită”!

dar și pe autorul articolului!
Dane, așa cum ne-ai obișnuit, ai punctat cam tot ceea ce i-ar interesa pe cititori să afle despre un concurs. Mă bucur foarte mult pentru acest premiu, deoarece este primul meu premiu la fabulă (uh, după multe încercări!). Mi-ar fi plăcut să particip la festivitatea de premiere, cu atât mai mult cu cât la Constanța am văzut, live, pentru prima dată, niște umoriști tare simpatici. Grație ție, evident. Dar tare e departe!...

Tot ce-am “produs” mi-ai rejectat,
Speranțe-s minuscule,
Am “atelier”, e-adevărat,
Dar nu-s dotat cu “scule”.

Versul al doilea are, într-adevăr, șapte silabe. Am fost tentată să-l citesc fără aritmii, adică "Speranțele-s minuscule". În forma în care este scris (adică fără acea silabă accentuată din închipuirea mea), are probleme de ritm.

Am înțeles, din prima dumneavoastră postare pe acest site, că – după mușcătura meduzei de pe litoralul egeean – v-ați molipsit de boala de a spune totul în versuri. Asta n-ar fi rău, dacă ați avea grijă cum și ce versificați. Noi, umoriștii, ne mai întâlnim pe la festivalurile de umor cu un tip care vorbește numai în rime (poate tot de la vreo meduză i se trage), dar din sute de versuri nu poți alege două de Doamne-ajută.
Nu aș fi revenit pe pagina dumneavoastră, dar am văzut că vă considerați nedreptățit de editori. Chiar în răspunsul pe care mi l-ați dat mie ați scris: Eu sunt un biet începător pe acest site. Stă mărturie numărul mare de texte exilate la "atelier" . De la mine se vede altfel. Primele dumneavoastră texte au intrat pe prima pagină, dovadă că ați fost întâmpinat cu încredere. De ce au ajuns următoarele la Atelier? Eu cred că editorii au observat că nu sunteți interesat să vă reparați greșelile (a se vedea textul la care ați primit niște sfaturi și care e tot necorectat!) și că preferați cantitatea, nu calitatea.
Așadar, revenind la catrenul acesta, e bine că editorul este exigent, altfel s-ar ajunge ca pe alte site-uri, unde toată lumea laudă pe toată lumea, indiferent de calitatea postărilor. Haideți să analizăm catrenul:

Tot ce-am “produs” mi-ai rejectat,
Speranțe-s minuscule,
Am “atelier”, e-adevărat,
Dar nu-s dotat cu “scule”.

Ca idee:
- nu tot ce ați produs vi s-a rejectat (tot înseamnă tot!);
- chiar dumneavoastră recunoașteți că nu sunteți dotat cu „scule”.

Din punctul de vedere al realizării:
- aritmie în primul vers, unde accentul ar trebui să cadă pe „tot”, nu pe „ce-am”;
- atelier are patru silabe, deci aritmie și în versul al treilea;
- versurile-pereche nu au același număr de silabe (versul al doilea are 8 silabe, ultimul vers are doar 7;
- „minuscule” nu rimează cu „scule” (uscule și ule!).

Am mai întâlnit, la dumneavoastră, o rimă care numai rimă nu era: pic și olimpic (ic și impic!). Nu vă luați după cum se scriu, citiți-le cu voce tare și vedeți cum sunt accentuate!

Sunt sigură că dacă ați acorda mai multă atenție textelor postate, acestea ar ajunge pe prima pagină. Cine ar avea interesul să vă „exileze”?

Reciprocitate

Măria (am constatat)
Mă respinge, dacă-s beat!
Dar nici eu nu sunt mai breaz:
N-o suport dacă sunt treaz!!!

Ideea acestui catren am întâlnit-o, în urmă cu vreo câteva zile, pe net, sub forma:

Divorț amiabil

Să divorțăm civilizat,
Că doar niciunul nu-i mai breaz:
Tu nu mă suferi când sunt beat,
Eu nu te sufăr când sunt treaz.

Dar poanta e cam roasă pe la colțuri, existând o altă variantă, publicată în 2007:

Unor soți

Pân’ la urmă au aflat
Că niciunul nu-i mai breaz:
Ea-l urăște când e beat,
El n-o-nghite când e treaz.

S-o mai fi folosit poanta și înainte de acesta, e imposibil să știm tot ce s-a scris. După cum puteți observa, catrenul dumneavoastră e o altă variantă a celui din 2007. O variantă cu probleme de ritm. Vă rog să nu-mi luați în nume de rău intervenția! Cunoscând acele variante, am considerat că e bine să le știți și duneavoastră.

Ce rămâne de făcut? Păi, să dau o stea!

Chiar dacă nu ai atașat fotografii, datorită felului în care e scris textul, cititorul poate vedea cu ochii minții ceea ce ai văzut și tu. Ai știut, într-o manieră hazlie, să descrii întâmplările, dar și frumusețea oamenilor și a locurilor. Locurile, în mare parte, îmi sunt cunoscute. Chiar și unele „personaje”, unul dintre ele fiindu-mi oaspete, prin 2002.
Așadar, felicitări pentru această „personală” și, nu în ultimul rând, pentru premiul obținut!

Ottilia, Grigore, vă mulțumesc și vouă!
Observ, din comentarii, că epigrama “Unui orășean” a fost pe placul cititorilor. Mie îmi plac mai mult celelalte trei, fiind mai umoristice. Mă întreb dacă ultima a fost înțeleasă. Am trimis, cândva, la tema „Și cerneala e acidă”, o epigramă despre un ziarist care a mâncat școala pe pâine și, de sete, a băut cerneala. Credeam că e o epigramă bună, până m-am confruntat cu nedumerirea celor care nu auziseră expresia „a bea cerneala”. La noi se folosește, cu ironie: „Vezi, dacă la școală ai băut cerneala!”. Poate nici gluma despre unsul școlii cu untură (cu slănină) nu este cunoscută. Nu cred că a fost elev, pe vremea mea, care să nu fie îndemnat de câte un om mai hâtru: „Unge și tu școala cu slănină, s-o mănânce câinii!”