Obiceiuri de îngropăciune în Valea Jiului

„Pământ avar,
e-așa puțin din tine-n noi
și-așa curând
ne ceri puținul înapoi…”
(Vasile Bogrea)

Când dangătul clopotului din turla bisericii se aude de trei ori, mă întreb cine a murit. Am moștenit acest instinct de la buna, fie iertată. Când auzea clopotul, începea să-și dea cu presupusul: ba c-o fi Crăciunescu „hăl bătrân” (buna, la cei optzeci și ceva de ani, era încă tânără), ba c-o fi cineva de sub coastă, că acolo cântase ciovica, de numa-numa. La auzul ciovicii nu poți să nu te îngrozești. E semn clar că anunță moartea cuiva, la fel cum e și cântecul „cocoșesc” al găinilor. Odată cu moartea fiecărui cunoscut, simt că moare câte puțin din mine.
În Valea Jiului, încă se mai păstrează multe din secvențele ceremonialului de înmormântare, așa cum se practica în trecut. Deoarece moartea nu este percepută ca sfârșitul vieții, ci doar ca o trecere din lumea aceasta, „dincolo”, mortul trebuie „grijit” așa cum se cuvine. Ochiul neiertător al satului veghează ca să nu fie încălcată tradiția.
În casă se aprinde lumina și se acoperă ferestrele și oglinzile. Cât timp stă mortul în casă, nu e voie să se măture.
Trupul celui mort este scăldat și îmbrăcat, de regulă, cu haine special pregătite. Acum, doar cei foarte bătrâni, câți au mai rămas, mai au pregătite „haine românești” pentru înmormântare. Costumul popular a fost înlocuit, încet-încet, cu „hainele bărăbești”. Se trece, apoi, la „grijirea” sufletului. În copârșeu se așază bani pentru vămi și se presară semințe de mac, pentru odihna celui mort. Se mai strecoară și un vârf de coasă, pentru ca acesta să nu „se strice”, adică să devină „strigoni”. Dedesubt, se pune o cană cu apă de scaldă, cană ce va fi spartă de tocul ușii, imediat după scoaterea mortului din casă, pentru a împiedica să se abată alte rele asupra familiei. Din același motiv, se răstoarnă scaunele pe care a stat sicriul și se trântește ușa, cu putere, de trei ori.
Pe pieptul celui mort, pe o batistă albă, cusută pe margine și pe diagonală, cu ață neagră, se pune „toiagul”, o spirală formată din lumânări, pentru a-i lumina marea călătorie. Simbolul luminii, al salvării sufletului, însoțește întregul ritual de înmormântare.
Se întrunește un grup de bocitoare, care compun, ad-hoc, un cântec trist, inspirat din biografia răposatului. Sunt amintiți cei dragi, pe care îi lasă îndurerați și cei morți din familia lui, care se crede că l-au chemat la ei. Se caută, astfel o explicație a morții, mai ales când e vorba despre o persoană tânără. Cântecul bocitoarelor întețește jalea.
La priveghiul unei persoane vârstnice, tristețea nu este așa mare, iar cei tineri sunt nerăbdători să joace „Puricelul”. E destul ca unul să dea tonul la „Învârte-te, puricel!” ca atmosfera să se transforme într-una de petrecere.
Dacă este vorba despre un fecior, se organizează o nuntă simbolică. Așa cum feciorul își caută mireasa, un grup de prieteni vor urca muntele, pentru a căuta un brad de înălțimea celui mort. Găsirea, tăierea și transportul bradului te duce cu gândul la ritualul de nuntă. Odată adus în sat, bradul, simbolul tinereții veșnice și al dorinței de a trăi, este împodobit. Băieții scrijelesc pe trunchiul lui diferite modele, iar fetele prind în cetină batiste cusute și ciocote din lână colorată, iar în vârf leagă un cingătău. Cât timp se pregătește bradul, în cântecul lor, bocitoarele fac analogie între tăierea acestuia și curmarea bruscă a vieții:

„Bradule înalt,
Din munte-ai tunat,
Te-au adus în sat,
La mândru băiat…”

Bradul astfel împodobit însoțește cortegiul funerar, și este așezat apoi la capul răposatului, unde acesta își va dormi somnul de veci, iar clinchetul cingătăului va răsuna, în adierea vântului.
Slujba se desfășoară în curte. Preotul citește, la sfârșit, o biografie a celui decedat, întocmită de membrii familiei și „iertăciunile”. Pe lista de „iertăciuni” sunt trecuți cei apropiați, din casă, apoi neamurile, prietenii, vecinii. Această listă trebuie întocmită cu băgare de seamă, pentru că e mare bai dacă este uitat cineva. După slujbă, se dau, peste copârșeu, colaci, ștergare și cămăși, celor „de la scaldă” și „gropașilor”. Apoi, se dă de pomană „straița cu merinde” și găina.
Când mortului i se dezleagă mâinile și picioarele, toți cei prezenți sunt cu ochii-n patru. Legăturile trebuie să fie puse în copârșeu, ca nu cumva să ajungă pe mâna unei muieri pricepute la făcut „boscoane”. Aceasta ar putea lega cununia cuiva cu ața de la mort și nimeni nu ar mai desface-o, în veci.
În Valea Jiului, spre deosebire de alte locuri, mortul nu este dus în biserică. De fapt, nu este dus nici la cimitir. Există cimitire, dar sunt pentru „barabe”. Băștinașii („momârlanii”), au propriile cimitire. Legătura cu pământul străbun este aici mai puternică decât în alte locuri. Un momârlan se lasă greu dezrădăcinat și nu concepe ca urmașii lui să-și facă un rost pe alte meleaguri. Dacă un tânăr pleacă în altă parte, unde ar duce-o mai bine sau la studii, imediat familia acestuia este compătimită: „Vai, săracii, ce năcaz pe capul lor! Or fi blăstămați, de le-o plecat copilu-n lume…”. Așa că e ușor de înțeles de ce nu acceptă să plece de acasă nici după moarte. Ai mei își dorm somnul de veci în livada din spatele casei. Dincolo de gard, odihnește Dumitru Helj, fratele bunicului, cu ai săi. În partea cealaltă, sunt „morminții” lui Crișan, de la baba Ana și moș Ionică, până la Petrică, prietenul meu din copilărie. Doar în cazuri excepționale, momârlanii își îngroapă morții în cimitir. „Petrileana bătrână” e la cimitir. A lăsat cu limbă de moarte să fie dusă acolo, să nu mai stea și pe „lumea haialaltă” lângă bărbatu-său, că destul o necăjise pe lumea asta.
După înmormântare, urmează pomana tradițională. Meniul este format din „zamă” de oaie, curechi cu slănină și păsat. Un amănunt care atrage atenția este faptul că nu se face colivă. Poate din cauză că aici nu se cultivă grâu, coliva este înlocuită cu păsatul. Acesta se prepară din porumb măcinat mare, fiert bine și dres cu unt și cu brânză. La pregătirea mâncării, ajută câteva femei, îndrumate de un om priceput, care este numit anume, să stea „la oale”.
Grija pentru sufletul răposatului continuă și după înmormântare. În primele trei zile, în camera unde s-a desfășurat priveghiul, se pune un vas cu apă. Timp de șase săptămâni, o văduvă „iertată” tămâiază mormântul, în zori. Alta duce „izvorul”, adică, în fiecare dimineață, cară unui om neputincios câte o cantă de apă. Respectând aceste ritualuri, familia are conștiința împăcată că a făcut tot ceea ce trebuia pentru ca sufletul răposatului să ajungă „acolo unde nu este durere, nici întristare, nici suspin…”.
După șase săptămâni, pe mormânt se pot planta flori. În scurt timp, florile multicolore vor fi una cu pajiștea, iar mormântul se va contopi cu eternitatea pământului.