Valentin Cozmescu

este o poveste absolut splendidă. deși aș mai face niște \"corecții\" Nebunului, nu mă lasă încântarea. Și motivul este simplu: eu am fost confundat de două ori de niște oameni (bodyguarzi) prin niște parcări din Carefour cu un marginal cerșetor și nebun (deși doar roata de la masina mea face cât tot salariul lor pe un an întreg - întâmplările sunt hazlii, poate o să ți le povestesc vreodată).
Să revin la încântarea Nebunului tău. Începutul este cam moale - e prea standard și prea puțin nebunul tău din prima strofă. În acest sens, te poți documenta mergând la un azil de nebuni.
Strofa a doua însă îl salvează:
\"Și-așa tăcut și ostenit
Părea un om îmbătrânit
Ce încerca să-și facă rost
Din amăgirea ce a fost\" - ce simplu și dens este acel \"părea un om îmbătrânit\", iar ultimele două versuri sunt absolut inspirate și cutremurătoare: este de fapt chiar povestea noastră, și nu doar a nebunului.
Cred că pe câine l-ai scos în calea nebunului doar pentru replica aia magistrală și savuroasă din finalul întâlnirii dintre patruped și nebun: « Sunt încă viu! tu, nu mă vezi ? / Probabil, ai fi vrut dovezi...».
Apariția omului pe scenă era inevitabilă, însă ai cam pierdut ceva din întâlnirea omului cu Nebunul, transformând totul în banalul episod al întâlnirii cotidiene a \"omului\" (nu m-am putut abține cu ghilimelele) și nebunul marginal de pe caldarâm. Poate asta a și fost intenția ta.
Finalul aduce puțină confuzie: este o ironie la adresa nebunului, la adresa omului, la adresa câinelui ???
Oricum ar fi, îmi este prea greu să cred că Nebunului i-ar trebui doar un șut în fund ca să se trezească la viață (umanitate).
În sinteză :)... mi-a plăcut.

este doar o parodie. și trebuie să mă crezi pe cuvânt când spun asta. pentru simplul motiv că în acea parodie își află locul și tinerețea mea.
iar dacă ție nu ți-a mai rămas decât iubirea, atunci nu pot decât să mă bucur.
însă îmi arunci totuși între ochi cu un gest nedemn de frumusețea iubirii tale: \"Apoi, fiecare vede ce vrea, s-au cum vrea...mai ales dacă este înverșunat pe o idee,cu siguranță vede și simte numai ce dorește!\". îmi este peste puteri să văd un om plin de iubire care împarte păreri. dacă nu mă crezi pe mine, atunci uită-te la Isus.

mai întâi, deși puterea ta de înțelegere are cam tot ce-i trebuie, mă îndoiesc că vei putea pricepe ceea ce ascund cuvintele aruncate de mine prin site-ul ăsta.
dar dacă mă gândesc mai bine, puterea ta de înțelegere nu este chiar atât de mare. nu a fost în stare să priceapă banalul \"aș vrea să te apuc de undeva, dar cuvintele tale nu mă lasă\".
mai apoi, de ce ai crede tu că eu am vreo pretenție de literat ??!! sunt doar un mediocru cu oarece notorietate în scara blocului meu. însă sunt un om frumos și puțin monstruos din semi-profil, cu multă înțelepciune între coaste.
cât despre tine, l-a un moment dat, în una din ultimele tale cuvântări, am simțit că te-ai înfrumusețat. dar bag de seamă că m-am înșelat.
dacă vrei neapărat, voi face o lectură mai detaliată a versurilor tale.
să luăm chiar poezia de față, unde voi denunța atât precaritatea cuvintelor cât și a sensului, dar voi încerca să salvez ce se poate.

Începutul este sterp, fără să producă vreo senzație de vârtej: „Se-nvârte roata prea repede / se-nvârte” – ochiul nostru este prea obișnuit cu roți care se învârt, prin urmare efectul de vârtej este aproape nul. Iar repetiția „se-nvârte” nu adaugă nimic la toată rotirea asta. Simplitatea pe care ai încercat-o și-a ratat tocmai puterea simplității.
Următoarele versuri vin să expliciteze acea rotire: este vorba de o forță centrifugă care „ne desparte, și ne împrăștie, / și ne-ndeasă în straturi de umbre”. Iar ai încercat o simplitate, lăsând forța centrifugă să fie doar ceea ce este ea: ceva care despică și alungă către margini toți atomii aflați în raza ei de acțiune. Dar forța centrifugă care doar „desparte” și „împrăștie” este mult prea slabă ca să poată face vreo revoluție între atomii umanității. Este nevoie de mai mult. De asemenea, ai forțat și o potrivire de efect – „straturi de umbre” – care nu crează nici o imagine dramatică. Ochii mi s-au încântat și cutremurat însă la „liniștea unor margini”. Sunt aici două cuvinte care ascund enorm și dezvăluie infinit de puțin, dar îți întind ființa până spre neființă. Atât „liniștea”, cât și „marginea” sunt cumplit de bogate în ascunderea lor. Dar - și ce păcat de acest „dar” - „liniștea unor margini” agățată de tine de efectul centrifugar își sărăcește prea-plinul.
Urmează apoi o secvență sufocată de o metaforă schilodită de niște cuvinte nepotrivite:
„Sângele transformat în praf” - ai irosit o minunăție de „praf” cu un insipid sânge (care nu spune nimic, sau spune prea multe); iar acel „transformat” a mutilat de tot versul.
În următorul vers, frunza nu avea nevoie deloc de acel parc. Ai nimicit și aici bogăția unei frunze, anulându-i libertatea ei de cădere, așezând-o cuminte într-un parc.
Următoarele trei versuri încearcă să spună povestea fascinantă a unei picături care, prin ampla și fireasca respirație a universului, poate poposi atât pe obrazul unei lacrimi, cât și într-un veșnic abis de ocean. Este singura imagine care cred că își poate găsi poezia. Este totuși un cuvânt care a stâlcit puțin povestea: „purificare”. Ai introdus aici, în mod ilicit, un sens, o soteriologie care nu-și avea rostul. Și tocmai în acest loc, al unei prea-frumoase povești, ți-ai denunțat așezarea: ceea ce te învârte este căutarea către un posibil sens, eventual către o posibilă fericire. Metafizic vorbind, este o așezare slabă, undeva prea aproape de inautentic.
Ultimele trei versuri nu fac decât să-ți confirme disperarea, căutarea și nostalgia. „Oglinzile sparte ale valurilor” își plâng în mod firesc cioburile, dar ai săvârșit în final un gest de-o aroganță și chiar impertinență nefirească pentru simplitatea umană: ai înrobit visele. Or, îmi este peste puteri să văd visul în ecuația vreunei servituți.

din ultima strofă aș reține doar ultima respirație:
\"Că una două moartea
se împrumuă de la viață
cu cât are nevoie.\"

însă, oricât m-aș îmbuna, nu mai pot aduna nimic de prin versuri. doar întrebări neîntrebătoare, desfrâu insipid de silabe chioare, o schizofrenie palidă, mult sânge risipit, o moarte prea anemică.
păcat de întrebări, de desfrâu, de schizofrenie, de sânge și de moarte.

de ce ai trei volume de poezii nepuse la vânzare. pentru că sunt mai mult volume decât poezie. scuză te rog aparenta neghiobie, însă aș vrea să te apuc de undeva, dar cuvintele tale nu mă lasă.

decât orice cuvânt care poate s-a nepotrivit printre versurile dorului tău. iar el, cuvântul, știe foarte bine ce încearcă să ascundă.
ești frumoasă indiferent ce cuvinte îți vor ieși în cale, și indiferent dacă el, cel absent, nu-și va aminti de tine.

când am crezut că te-ai cocoțat într-o nirvana. dar de fapt doar încerca-i, cu o falsitate deplorabilă și penibilă, să uiți de cercul care ești. fix înainte de a se mumifica complet, Buddha s-a bucurat nespus când a aflat că dincoace și dincolo de el este tot el.
Cât despre \"fericire\" - cuvintele tale i-au cam scăzut prețul. Lipsa nefericirii (a deșertăciunii, a gândurelii, a revoltei) nu înseamnă neapărat fericire.

parodierea este, în ultimă instanță, unul dintre reflexele înțelepciunii. pur și simplu nu te poți abține. dar mă dezamăgești puțin soldat Angela, pentru că ești prea blândă și gentilă. te lași prea ușor prinsă în diversiunile \"inamicului\".
Desigur, parodia are valoare în sine, ca expresie a unei răsuciri contestatare și a unei așezări înțelepte. De aceea ea nu este la îndemâna oricui, prin simplul fapt că denunță o precaritate. Iar acest fel de denunț, însoțit de bun simț, bună cuviință și bună dispoziție, este privilegiul doar al unor oameni simpli și frumoși.
La fel de sigur este și faptul că parodia este contaminată, inevitabil, de precaritatea acelui ceva care este parodiat. Cam așa s-a întâmplat și cu \"azi noapte m-am culcat cu toți bărbații(sic!)\". De fapt, subiectul parodiei tale este destul de precar încât nu ți-a permis să fii prea încântătoare în gestul tău de parodiere.

dacă te-ai fi întâlnit într-adevăr cu angoasa în fața morții, atunci puțin probabil să mai poți face o descriere atât de... detaliată.

Cuvintele tale povestesc despre morți (moartea lui, moartea noastră), dar dau prea mult impresia că nu-ți cunosc moartea.

Știi că pe undeva există și moartea ta, însă cred că nu te-ai întâlnit decât cu semnele publice și triviale ale morții.

dar nu prea am de unde. \"Impostura\" este un personaj cu mult potențial... filosofic. dar la tine a rămas fără contur și suspendată undeva intre o sinceritate prea diafană și un blestem prea blând.

și încep să răsfoiesc. și dau și peste \"Conexiuni... \". Desigur, cuvintele care au reușit totuși să verbalizeze sugrumtate de \"greața\" ta au oarece sonorități filosofice. dar... nici pe departe filosofice.

Este prea multă repliere leneșă și fără vitalitate din fața deșertăciunii, draga Teodor. Poezia ți-a tras o ocheadă, însă filosofia se lasă încă ascunsă.

Nu vreau să par un profesionist al filosofiei care își apără demnitatea teritoriului. Pur și simplu nu simt nici o adiere filosofică printre rândurile tale.

Nu orice greață, fie ea și scuipată poetic, este gândureală filosofică.

Și nu orice filosofie, fie ea și premiată, nu este gând.

să-l povesteasă pe Eminescu. așa că... lui Nichita îi rămâne doar copacul Gică.

Întrebare către tine, care s-ar putea să fim vecini de bloc: de ce să nu fie Gică, dacă așa o vrut poetul. Cine se poate pune cu vrerea lui.

Iar acel \"stimate\" sună ori ironic, ori deloc. Voi mai sta să meditez în marginea lui.

și n-am să iau cu mine iguanele alea sterpe și nici foaia cu forme prea de A4. poate renunț și la \"pericol de libertate\" care e prea înecat în valuri, și la \"coridorul intrinsec\" care e prea spre dreapta, către nicăieri.

dar sunt sigur că ceea ce-mi mai rămâne din ne-întâlnirea ta m-ar putea ajuta să mă însănătoșesc.

rămâi lângă balustradă,
și așteaptă
acolo-i oceanul

am să postez răspunsul subțire pe care l-am oferit unui confrate care și-a exprimat și el o oarecare nedumerire.

\"Lămuriri aproape metfizice

Titlul a împrumutat \"antimetazifica\" lui Nichita, dar l-am pus pe \"anti\" între paranteze tocmai pentru a-i slăbi puterile.
Desigur, ca pretext, m-am folosit de prea frumoasa poveste a lui Nichita - pentru ca versurile să capete \"tăria\" argumentării cazuistice. Nichita chiar a ajuns în marginea Poeziei, i-a simțit neființa, și s-a lăsat despletit de niște drumuri aproape de metafizică. La fel a pățit și Eminescu. Așa pățește orice om care ajunge în marginile ființei. Află atunci că ceva de dincolo sau de dincoace se ascunde și nu se lasă îmbrățisat. Iar în această margine nici chiar poezia nu-și mai poate găsi gândurile și cuvintele. Doar metazifica mai poate da impresia că te ține pe vreun drum. Și că îți poate înapoia drumul pe care simți în margine că l-ai pierdut. Asta dacă nu cumva dă peste tine Fericirea - care te rezolvă cât ai Clipi. (A fost oare Nichita atins de Clipă? - m-aș bucura să aflu că da).

Pe copacul Gică nu l-a re-înflorit poezia, ci tocmai ceea ce se află dincolo sau dincoace de ea și o face posibilă.\"

Cam asta este, în rezumat :), \"trădarea\" poetului și a poeziei. Iar Nichita poate să-ți confirme, dacă n-o fi plecat la bere cu gașca lui de îngeri.\"

sfârșitul citării.

Aș mai putea adăuga doar o scuză pe care să mi-o agăț de lipsa mea de pietate față de orice statuie - sunt prea bătrân și prea plin de mine.

Iar Necuvintele lui Nichita sigur și-au găsit loc prin puținul care a mai rămas pe lângă mine.

sunt sigur că însuși Nichita ți-ar fi refuzat acea paranteza de început. cred că ar fi refuzat, cu moliciunea lui angelică, vreo formă de idolatrizare festivistă. cred că n-ar fi vrut decât să-i fim aproape, prin preajma poeziei. în fiecare zi. Poezia serbează în fiecare zi nașterea lui Nichita. ce-i drept, noi ar trebui, din când în când, să ne mai întoarcem din preumblările noastre bâlbâite către cuvântul care l-a înflorit pe copacul Gică.

Cât despre dedicația ta... despre poezie nu poți vorbi decât de bine. iar Nichita este un rar pretext pentru cuvântarea poetică.

și îmi dai impresia că ești departe de ceea ce credeam eu că ești. și mă doare și mai tare când văd că te-am supărat, deși nu am avut nici cea mai mică intenție. nici măcar nu ți-am comentat \"apelul\". și chiar mă bucur, cât pot de sincer, că există oameni ca tine (și nu este o gratulație de complezență - nu prea mai sunt în stare de așa ceva).

Cred că te-a \"deranjat\" mai ales prima secvență a \"comentariului\" meu (care sunt sigur că ți s-a părut ofensator, poate chiar jignitor). ce-i drept, nu ți-am mai vizitat vreun alt poem, însă m-am întâlnit cu tine prin multe pagini la \"comentarii\" și am crezut că poți suporta și monstruozitatea gândului dus prea departe. căci, în fond, cam asta face și poezia - găsește cuvinte potrivite pentru niște gânduri duse prea departe sau foarte aproape.
După cum îți spuneam și în comm-ul anterior, \"revolta\" mea era doar față de folosirea abuzivă și chiar a ilicită a Fericirii în povestea ta despre simplele bucurii.

Iar expresia ta ironică din răspuns te dezonorează (din onoarea poeziei). Ironia fără nici o urmă de autoironie este doar defulare ordinară.

Eu am pus în joc poate una dintre singurele revolte pline de măreție și disperare care îi mai stă omului la îndemână.

Iar tu răspunzi cu... amin!!! (apropo, poate nu știai, dar \"Amin\" inseamnă \"rămâi cu Dumnezeu!\" - ceea ce îmi convine de minune).

mai ales acele care fac apel la... fericire. suntem plini de crime care au răspuns unor astfel de apeluri.
ne-au mai rămas atât de puține cuvinte pe care să le tăcem și prin care să spunem prezent când ne strigă divinul. însă noi, mânați de dorul unei expuneri meschine, ne continuăm crimele.
Cuvintele tale nu m-au luminat deloc, pentru simplul și banalul motiv că în preajma fericirii nu-ți mai rămân prin jur decât tăcerea și îngerii.
Cuvintele fericirii tale ar putea deveni prea ușor o poveste de succes pentru scenariștii de la Holiud. Parcă-l și văd pe Brad Pitt, cu buzele lui excesiv de angelice, cosind un lan de verdeață tomnatică, poposind din când în când noslalgic cu privirea într-un apus plin de promisiuni simple și... fericite. Iar în fundal ar exploda fără nici o discreție miezul vieții.

Cuvintele tale sunt prea explicite și cam imperative (acel nesuferit \"să-\") și de aceea suspecte în ceea ce ascund ele.

Dacă erau doar povestea unei bune dispoziții, povestea simplelor bucurii, atunci cuvintele tale aveau o scuză și l-ar fi încântat fără rest și pe Nichita.
Dar ai început - poate din imprudență, poate din disperare - cu un colocviu despre fericire: \"să fii fericit e prea puțin față de definiția fericirii\" - vers care anunță o ambiție, firească de altfel, de a răsuci prea-multul fericirii înspre-o simplitate facilă, deși plină de poezie.

Nu am să răscolesc acum nepotrivirile care au chinuit respirația (\"realitatea imediată\" - nu văd decât o complicată, decolorată și stearpă definiție de dicționar care nici pe departe să poată simplifica pe cineva).

Desigur, nu pot decât să mă bucur că există oameni ca tine, care se apleacă sub orizont ca să vadă dacă nu cumva iarba și-a pierdut verdele și perfecta adiere. Cum altfel!?

Cât despre fericire... dacă nu mă întrebi o să-ți pot răspunde.

căci rana rămâne - fie noapte, fie zi, fie noi, fie primăvară.

cât despre secunda nedormită a coliviei tale... sper să dea peste tine o noapte care să te facă să înțelegi lumina.

cu salutări de fericire,
de la o rană care și-a găsit perna.

tocmai stăteam despletit în marginea tăcerii dulce-amare în care mă aruncase \"Povestea sentimentală\" a lui Nichita. Aproape că plângeam de-atâta prea-plin. Când, deodată, mi-au ieșit in cale cuvintele tale așezate între-un falit și-o iubită. Sunt sigur că undeva pe acolo erai și tu.

Și-acum curiozitatea care ne roade:
Deși cuvintele-ți sunt incredibil de aproape de Poezie, totuși nu m-au redus la tăcere. M-au luminat, încruntat și încântat, dar nu m-au tăcut. Ascunsul cuvintelor tale este încă în căutarea sublimului.
Cum este oare posibilă o astfel de slăbiciune din partea Poeziei ??!!!

Și să nu te pună cumva secunda cea mioapă să imi spui că e vorba de... gusturi.

marea trădare a Poeziei este când devine metafizică. iar cea din urmă este absolut irezistibilă. îți pot da doar două exemple pe care le avem amândoi la îndemână: Eminescu și Nichita. și unul, și celălalt, au simțit nevoia să-și încerce zborul prin cerurile negre și dense ale metafizicii. au sperat la credința de dincolo, sau dincoace, de poezie. Copacul Gică avea nevoie de-o sentință divină ca să poată înflori.

foarte rar poezia reușește să cuvânteze în preajma metafizicii. însă încearcă vreo două pagini din Heidegger, să zicem, să vezi ce poezie splendidă poate cuvânta metafizica.

cât despre tine... te simt suspendat undeva între \"nu încă poezie\" și \"prea puțină metafizică\". deși ai dor și de una și de cealaltă.

găsesc la tine multe versuri ce-și încordează prea tare \"metafizicul\" și atunci nu reușesc să se așeze. te curtează niște scenarii metafizice promițătoare, însă cuvintele tale nu-și prea găsesc nici ritmul, nici moliciunea simplă, nici joaca sclipitoare. Agăț un vers, spre mărturie: \"Pe podeaua linsă de apa deșertăciunii\" - nici chiar împreună cu celelalte versuri care-i stau în preajmă nu pot să povestească ceva; \"deșertăciunea\" - care este centrul de greutate al versului - ai nimicit-o prin insipida \"podea linsă\"; ai mai turnat și niște apă chioară pe deasupra. aceeași deșărtăciune ai stors-o de tot neantul la un alt vers aflat \"Pe aleea învolburată de zbucium zadarnic\"; zădărnicia ta s-a îmbrățișat total neinspirat cu un zbucium care încearcă... zaradnic să învolbureze o alee.
Pot reține însă \"Absurdul e un verb știrb urlând în fraza logicii\". dar din păcate pentru noi, doar cam atât. desigur, în fundal auzim cum țipă ca disperatele niște gânduri.