Făt-Frumos, născut în umbra unei idei

Merg într-o zi pe stradă și mă trage cineva de mânecă. Mă uit, nimeni. Merg mai departe, iarăși mă trage. Mă uit, nimeni. Mai merg ce mai merg și ajung la un cal. Îl trag de mânecă și-i spun: știi ce, ia paște tu mai încolo.

sunt sigur că însuși Nichita ți-ar fi refuzat acea paranteza de început. cred că ar fi refuzat, cu moliciunea lui angelică, vreo formă de idolatrizare festivistă. cred că n-ar fi vrut decât să-i fim aproape, prin preajma poeziei. în fiecare zi. Poezia serbează în fiecare zi nașterea lui Nichita. ce-i drept, noi ar trebui, din când în când, să ne mai întoarcem din preumblările noastre bâlbâite către cuvântul care l-a înflorit pe copacul Gică.

Cât despre dedicația ta... despre poezie nu poți vorbi decât de bine. iar Nichita este un rar pretext pentru cuvântarea poetică.

virginia,
un gest care onorează cuvântul
frumos!

*cu genunchii pe inima pietrelor.*

același,
teodor dume,

După ce am citit despre copacul \"Gică\", am rămas cam șocată.
Apoi mi-am adus aminte de o poezie din ciclul \"Necuvintele\",
pe care, cu îngăduința domnului Cozmescu o voi reda integral.
Cu speranța lămuririi acestei probleme de copaci metafizici,
l-aș ruga pe domnul Cozmescu să mă lumineze puțin și pe mine:


El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinți.
El a întins spre mine o ramură ca un braț.
Eu am întins spre el brațul ca o ramură.
El și-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi unduios.
Auzeam cum se-ntețește seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetinește sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Necuvintele - Nichita Stănescu

Călin S., după ce am savurat gluma, calul ăsta al tău m-a cam pus pe gânduri. Al cui o fi? Dacă vorbea, e clar că era un cal măiastru. Uite și pe mine mă tot păștea unul. Acum a ajuns să-mi pască umbra....
Cu \"Metamorfozele\" astea ale lui Nichita nici nu mai știi cu cine ai de-a face în ziua de azi!
Mulțumesc de trecere !

Stimate Teodor Dume, mă bucur sincer de trecerea dumneavoastră. Ați rămas același mare domn și un admirator al frumuseții absolute în poezie.
V-ați așezat un genunchi pe inima pietrelor, alături de Nichita...
După noi rămâne ce am creat și prin asta vom renaște....

Cu multă stimă!

am să postez răspunsul subțire pe care l-am oferit unui confrate care și-a exprimat și el o oarecare nedumerire.

\"Lămuriri aproape metfizice

Titlul a împrumutat \"antimetazifica\" lui Nichita, dar l-am pus pe \"anti\" între paranteze tocmai pentru a-i slăbi puterile.
Desigur, ca pretext, m-am folosit de prea frumoasa poveste a lui Nichita - pentru ca versurile să capete \"tăria\" argumentării cazuistice. Nichita chiar a ajuns în marginea Poeziei, i-a simțit neființa, și s-a lăsat despletit de niște drumuri aproape de metafizică. La fel a pățit și Eminescu. Așa pățește orice om care ajunge în marginile ființei. Află atunci că ceva de dincolo sau de dincoace se ascunde și nu se lasă îmbrățisat. Iar în această margine nici chiar poezia nu-și mai poate găsi gândurile și cuvintele. Doar metazifica mai poate da impresia că te ține pe vreun drum. Și că îți poate înapoia drumul pe care simți în margine că l-ai pierdut. Asta dacă nu cumva dă peste tine Fericirea - care te rezolvă cât ai Clipi. (A fost oare Nichita atins de Clipă? - m-aș bucura să aflu că da).

Pe copacul Gică nu l-a re-înflorit poezia, ci tocmai ceea ce se află dincolo sau dincoace de ea și o face posibilă.\"

Cam asta este, în rezumat :), \"trădarea\" poetului și a poeziei. Iar Nichita poate să-ți confirme, dacă n-o fi plecat la bere cu gașca lui de îngeri.\"

sfârșitul citării.

Aș mai putea adăuga doar o scuză pe care să mi-o agăț de lipsa mea de pietate față de orice statuie - sunt prea bătrân și prea plin de mine.

Iar Necuvintele lui Nichita sigur și-au găsit loc prin puținul care a mai rămas pe lângă mine.

Mult stimate Cozmescu,
Bineînțeles că nu m-am oprit doar la copacul Gică.
Am încercat să trec și eu puțin dincolo de el și am citit
toate comentariile din jurul lui.
Când e vorba de metafizică, pe mine mă cuprind aceeași fiori care l-au cuprins pe bietul Narcis al lui Paul Valery, când dintr-odată în oglinda
conștiinței i-a apărut acel \"neant vaste et noir\" și a luat-o la fugă speriat.
În mare am înțeles mesajul dumneavoastră.
Cu un singur lucru nu sunt pe deplin lămurită: de ce tocmai Gică?
Uite, eu v-aș propune un compromis: haideți să-i spunem lui Gică -Teiul.
Atunci bietul Nichita ar avea și el teiul lui, la umbra căruia s-ar odihni în somnul lui metafizic.
Credeți că ar fi posibil așa ceva?

Cu tot respectul datorat unui moldovean de-al meu...

să-l povesteasă pe Eminescu. așa că... lui Nichita îi rămâne doar copacul Gică.

Întrebare către tine, care s-ar putea să fim vecini de bloc: de ce să nu fie Gică, dacă așa o vrut poetul. Cine se poate pune cu vrerea lui.

Iar acel \"stimate\" sună ori ironic, ori deloc. Voi mai sta să meditez în marginea lui.

Saint-Beuve spunea că ironia este calitatea cea mai puțin inteligentă a spiritului, de aceea mă păzesc pe cât îmi stă
în putință de așa ceva.
Printr-o întâmplare, locuiesc în orașul lui Nichita, pe o stradă cu numele de Eminescu, la un număr care se leagă de nașterea acestuia și în fiecare noapte senină pot să-i admir Luceafărul pe cer.
Tot printr-o fericită întâmplare, strada e mărginită de zeci de tei, pe sub care cu siguranță, Nichita s-a plimbat de multe ori \"pe când plutea o floare de tei / înlăuntrul unei gândiri abstracte.\"
Aș dori să ne oprim aici cu polemica numelui copacului.

Cu stimă

erată: aceiași fiori / Sainte-Beuve