Viața ca o scenă

este o poveste absolut splendidă. deși aș mai face niște \"corecții\" Nebunului, nu mă lasă încântarea. Și motivul este simplu: eu am fost confundat de două ori de niște oameni (bodyguarzi) prin niște parcări din Carefour cu un marginal cerșetor și nebun (deși doar roata de la masina mea face cât tot salariul lor pe un an întreg - întâmplările sunt hazlii, poate o să ți le povestesc vreodată).
Să revin la încântarea Nebunului tău. Începutul este cam moale - e prea standard și prea puțin nebunul tău din prima strofă. În acest sens, te poți documenta mergând la un azil de nebuni.
Strofa a doua însă îl salvează:
\"Și-așa tăcut și ostenit
Părea un om îmbătrânit
Ce încerca să-și facă rost
Din amăgirea ce a fost\" - ce simplu și dens este acel \"părea un om îmbătrânit\", iar ultimele două versuri sunt absolut inspirate și cutremurătoare: este de fapt chiar povestea noastră, și nu doar a nebunului.
Cred că pe câine l-ai scos în calea nebunului doar pentru replica aia magistrală și savuroasă din finalul întâlnirii dintre patruped și nebun: « Sunt încă viu! tu, nu mă vezi ? / Probabil, ai fi vrut dovezi...».
Apariția omului pe scenă era inevitabilă, însă ai cam pierdut ceva din întâlnirea omului cu Nebunul, transformând totul în banalul episod al întâlnirii cotidiene a \"omului\" (nu m-am putut abține cu ghilimelele) și nebunul marginal de pe caldarâm. Poate asta a și fost intenția ta.
Finalul aduce puțină confuzie: este o ironie la adresa nebunului, la adresa omului, la adresa câinelui ???
Oricum ar fi, îmi este prea greu să cred că Nebunului i-ar trebui doar un șut în fund ca să se trezească la viață (umanitate).
În sinteză :)... mi-a plăcut.

Întâmplarea a făcut să am contact de câteva ori cu așa numiții nebuni...Nebuni? Oare de ce? Pentru că au o lume a lor și acolo, au voie să spună tot ce gândesc si chiar să facă lucruri pe care lumea celor „perfecți” nu le acceptă ca fiind normale? (de parcă ar exista o limită a normalității) Sunt lumi și lumi...Și eu spun multe în vesuri...tot ce-mi trece
prin minte...e o lumea a mea...lumea cuvintelor...oare, să fiu nebună? Atunci, suntem mulți în aceeași barcă...Sunt unii care spun multe și fac multe, fară să întrebe de vrea cineva ori nu să se supună „condițiilor” afișate. Ei, s-au băgat în „lumea mare” cu gând necurat. Aceștia sunt închipuiții! Se cred a fi cei mai deștepți și cei mai frumoși! Prefer un nebun înțelept decât un închipuit periculos.
Referitor la nebunul meu: prima strofă a fost blândă tocmai să sugereze că acest personaj,
este pașnic. Finalul vrea să spună că trecând prin nebunia vieții, devine atât de înțelept încât realizează că tocmai această trecere este esența existenței. Ca o ironie, cel dintre ghilimelele tale, nu a înțeles nimic!
Aș avea o pildă...dar nu mai este loc.
Mulțumesc pentru că uneori, ești de acord cu mine.