Valentin Cozmescu

așa ți se văd cuvintele ce ar avea, chipurile, pretenția de poem de dragoste. dacă ai vrut doar să pari nonconformist vis-a-vis de povestea iubirii, atunci află că nu ți-a reușit nici măcar asta. doar o singură sclipire ți-ar mai putea salva cuvintele de la penibil: \"anotimpuri indiscrete îmi cutreieră sângele\". totuși mult prea puțin pentru cât ar putea povesti un poem de dragoste.

dragă Ela, timp de vreo 2 ore am răsfoit prin agonia după niște cuvinte care să poată poposi măcar o secundă în poezie. sunt dezamăgit până spre disperare. și o să-mi descarc furia pe nepotrivirele și lipsa de inspirație care văd că ți-au dat și ție târcoale. bag însă repede de seamă că, oricâtă bună voință aș avea, aproape că nu am de unde să te apuc.
Încep totuși.
Categoric prima strofă este de o goliciune rară. (măcar atât ți-a reușit - să aduni niște cuvinte care să-și trădeze goliciunea fără nici un efort).

A doua strofă se chinuie să devină profundă, încercând să lumineze pueril toate întunecimile omului. totul păstrează același ton de goliciune ca și prima strofă.

\"nu știi dincotro vor veni brațele\" - revigorează puțin atmosfera și aduce un oarecare suspans; retoricul mai că ți-ar promite un mister și, cum nu-i poți rezista misterului, mergi mai departe.

și totul se clarifică foarte clar și concis: de fapt e vorba de o excursie cu școala la o cetate. deși niște genunchi, niște pleoape și o moarte fără glas încearcă să spargă monotonia, totuși nu-mi rămâne în mână decât o vedere pe care s-o trimit bunicii.

\"aștepți lângă biserică și taci taci tot mai adânc\" - ar descrie un moment de reculegere; și musai trebuia să fie și tăcerea prin preajmă; ce palidă reculegere ți-a ieșit însă în cale !!

Spre final chiar nu mai am de ce să mă agăț: doar un buletin de știri total insipid și o morală desuetă spre dialectic.

Mare păcat de cetate, de tăceri, de lumină, de biserică, de oameni, de moarte și de așteptare. Sper însă că într-o zi neștiută încă o să le poți înțelege.

nici măcar ca parodie nu poate fi indexată. nici chiar descrierea femeii perfecte nu merită vreo privire. știu că ești din neam cu mine și nu poți fi decât un om frumos, dar te-ai abandonat unui prea puțin aproape jenant.

monologul tău. dacă s-ar porni vreo revoltă după manifestul tău, atunci am avansa doar vreo 3 mm spre nicăieri. ar fi mai bine să-ți consumi vitalitatea în căutările și disperările tinereții tale. și lasă deocamdată chestiunile \"grave\" ale țării pe seama celor mai terfeliți de vreme.

și, indiscret cum sunt, am aflat și ce măsură porți la viață. am vrut apoi mai mult, și-am cotrobăit printre cuvintele ce se chinuie să-ți spună povestea și căutările ce te cheamă. iar dincolo de nepotrivirile sau poeziile care te-au găsit, ochiul meu prea bătrân pentru lupta ta te-a recunoscut.
Scormonești prin lume, prin tine și ceilalți, cu vizibile gesturi de revoltă și vitalitate, simțind că ceva te cheamă și te așteaptă și, mai ales, că ceea ce ți se oferă nu-ți este pe măsură.
\"Totul până la vieți\" este exact un avertisment puțin revoltat către toți cei care, orbiți de entuziasmul seducției, nu pot tânji decât după sânii, frumusețea și cearceaful tău. Și încerci să le spui că tu ești mai mult decât atât, deși nici chiar tu nu bănui deocamdată cât de multă ești. Simți că ești disponibilă pentru ființă și nu vrei să-ți desfaci picioarele și să-ți terfelești căutarea doar pentru o zbenguială carnală.
Cât privește cuvintele avertismentului tău, poezia poate cu greu să rețină ceva: doar \"veți fi iubirea eternă a nopții mele de azi\", \"și pentru care voi inventa o nouă poveste tristă a vieții mele, cu iubiri imposibile\".

Și ca să-mi pot lua ochii de pe decolteul tău, o să-ți spun un secret: cuvintele, gândurile, căutările și răzvrătirile sunt bunuri comune. Așa că treaba ta este și treaba noastră. Nu prea avem încotro.

Un seducător cu mâna la tâmplă,
și cu ochii după fuste.

voi fi puțin mai elaborat în \"critica\" mea decât a făcut-o Adrian. el a fost puțin prea gentil și nepăsător, de fapt, cu verbele și \"cugetarea\" ta.
Prima impresie care m-a asaltat după ce am pufăit cuvintele tale retorice a fost una de prea-puțin. Nici poezie, nici cugetare, nici măcar tu. m-ai lăsat cu totul departe. deși ai avut la îndemână niște \"teme\" mărețe (inspirația, muza și poezia), te-ai ascuns după acest experiment total inapt să povestească ceva. păcat de simplitățile care ți-au ieșit în cale, dar care te-au lăsat nicăieri, mimând cu falsitate simplitatea.
Ai fost total părăsit de inspirație tocmai când ai vrut s-o îmbrățișezi. ar trebui să-ți fie învățătură de minte (sau de cuvinte).

este firească expunerea ta unor posibile \"critici\". de altfel, fiind \"doar asemenea\", cuvintele tale doar aproximează, de foarte departe, pe femeia la care visezi să-ți împrumute ființa. de aceea, deși seducătoare în idei și în îmbrățișarea lor, cuvintele-ți lasă în urmă un gol pe care, spre nefericirea ta, n-ai cum să-l alungi. am pososit prin mai multe verbe de-ale tale, și toate-n cor mi-au cântat doar povestea universalului. a Femeii, a Bărbatului, a Ideii. niște absențe îți bântuie versul: tu, ea și îmbrățișarea voastră.
tânjești după universalul concret și este cât se poate de firesc. dar riști să-ți mutilezi prea tare umbra și să ratezi simplitatea viitoare-i îmbrățișări.

știu că nu te vei putea abține, căci în absența ta și a ei, universalul îți ține de cald și de dor.

poți să-l întrebi pe Heidegger, să vezi de câtă lipsă de concept poate da dovadă metafizica. însă bag de seamă, spre deziluzia lui Călin, că ești încă mult prea departe de subtexte și prea mult în concept și gândureală. poate ne-om întâlni vreodată, când vei ajunge în margine.

iar ființarea este locul de desfrâu al gândurelii. eu nu mai am îndoleli, ci doar dor după ascunderea care m-a predat deschiderii ce sunt. mi-au rămas prea puține întrebări pe care să le pun divinului. de fapt doar una, pusă de frustrarea mea umană: de ce mai mult ființă decât neființa?
PS: ființa nu este o problemă și asta îți poate confirma cel mai simplu gând: \"este\". încearcă marginea asta și dă-mi de știre.

din neînțelegere. cuvântul, cel mult drag nouă, este fix ceea ce ne-a lăsat divinul ca să rămânem rătăciți unul de celălalt. noi doi, dragă Gabriela, suntem de-o fire, doar că îi dăm ocol ăstei firi prin mine și prin tine.

PS: nu cred că divinul ar avea vreo simpatie specială pentru mine, dar sunt absolut sigur că eu îl îndrăgesc suficient de mult încât să mă lase uneori să-i ating absența.

PSS: cât despre filosofeală... mi-e greu să cred că vom putea scăpa curând de apucătura asta prea omenească.

și întreabă-l pe Oarecare, cel plin de curaj și care stă cuminte la rând la ceapă, ce alege el între Iubire și restul lumii. Aș mai pune un pariu cu tine (pe toată neființa mea) că va alege fără nici o amânare Iubirea.
cred că tu suferi, de fapt, de bună dispoziție, care nu poate decât să te bucure sau să te întristeze. poate fi un simptom al Iubirii, dar nicidecum Iubirea.

arată-mi un om fără dor de Iubire, și eu îți dau gratis toată îndumnezeirea mea.

din câte am înțeles, abia ai început să-ți cauți urmele. mă așez și eu lângă anton, cel de-al 88-lea, și încerc să-ți fiu aproape, însă fără să te iau în brațe. adun, astfel, de prin cuvintele tale destul de puțin, dar suficient de frumos: doar \"se zidește o nouă erezie\".
cât despre metafizica care te doare... cred că pe undeva Călin e îndrăgostit de tine și, de aceea, e mânat spre exagerări. cred că el știe, dar nu a avut curajul să îți spună că metafizica nu are \"teme majore\", ci doar o singură temă: ființa. și ființa nu poate fi \"abordată\" ca pe o \"temă de lectură\" dintre multe altele. abia după ce vei fi dat ocol ființării și vei consuma din ea cât vei putea, te vei trezi poate despuiat de întrebări în fața ființei. și-abia acolo vei afla că de fapt nici n-ai plecat, nici n-ai rămas. doar ești predat ție însuși, fără să-ți mai poți dezice (nici măcar poetic) aruncarea.

nu pot aduna într-un imn Femeia. iar tu, pentru că ești părtașă la misterul Evei, nu aveai cum să cânți. rămâne însă frumusețea gestul prin care ai încercat să te îmbrățișezi.

în rest... încântare amară. și orice \"comentariu\" n-ar face decât să ne alunge de lângă poezie.

dragă alexandru, ți-am făcut, cu oarece indiscreție, un inventar dincolo de ăste cuvinte. și te-am descoperit cu multă indignare față de cele ce pățesc cuvintele prin site-ul agoniei românești. desigur, orice bun simț poate sesiza imediat stufărișul și buruiana care sufocă prea mult parcă poezia. desigur, este firesc gestul de revoltă, pe care l-am simțit pe pielea mea, însă puțin altfel. unul dintre motivele preumblării mele prin agonia.ro este simplul fapt că vroiam să întâlnesc niște oameni. prima impresie a fost șocantă și plină de dezamăgire: aproape totul se arată de o cordialitate jenantă și prea rar dădea-i peste cuvinte care să te încânte. vorba ta, doar o gașcă de aplaudici care își conferă reciproc niște identități slabe, de ocazie.
la început am fost și eu puțin cam virulent și fără menajamente. după vreo câteva schimburi de replici, în care am fost taxat fix ca un superficial, un mediocru, un băgător în seamă, un frustrat etc., mi-am dat seama că cel care a greșit în întâlnirea cu ei am fost de fapt eu. încercam să le spun niște povești pe care n-aveau cum să le recunoască. și-atunci m-am repliat către înțelepciunea și bunătatea mea și i-am luat \"cu binișorul\". desigur, nu am putut să le intru în jocul prea falselor \"cordialități\", dar le-am întins o \"capcană\". și dintr-o dată, așa cum ai pățit și tu, dacă nu mă înșel, m-au descoperit ca fiind un profund, un inspirat, cu oarece meșteșug al cuvintelor. iar capcana a fost una simplă: le-am \"demontat\" cuvintele în detaliu. ba chiar unul dintre poeții de serviciu al site-ului, după un comentariu de-al meu și-a retras poezia și comentariul de pe pagină.
multe dintre indignările tale sunt cât se poate de firești, dar trimit către o luptă în câmpul literar. iar orgoliul de breaslă al literaților te aruncă spre marginal, spre ignorare și chiar dispreț.
eu doar sunt uneori dezamăgit de ratarea unor întâlniri din cauza prea multei lecturi (le-am spus \"lecturiști\" - și poți vedea genul meu de revoltă, care este puțin altfel decât al tău).

dar dacă ești cumva om, atunci împarte și la restul întregii umanități din atotputernicia ta de a alege Iubirea.
poate dacă ai să ajungi vreodată prin preajma marginilor tale de om, ai să afli că nu-ți este deloc la îndemână iubirea, și doar te vei agăța de speranța că ea te va alege.
cât despre Nichita... încă se mai cercetează dacă a fost om sau înger.

trecusem mai întâi prin \"Căutându-mă de tine\" și mă bucurasem enorm că ai avut o revelație. dar mi-a ieșit din nou în cale acest Jurnal al mediocrității în care îți dezici inautentic revelația. de fapt, acest jurnal era cumva scris înaintea revelației cu pricina??? doar așa ar avea o scuză.
metafizicește vorbind, jurnalul tău este încă prea aproape de inautentic. și, oricum, Cioran a povestit infinit mai \"frumos\" așezarea în care te afli tu (cel din Jurnal).
știi de unde pleacă ultima metafizică pe care a cuvântat-o omul??!! fix din marginea gândului despre ființă, acolo unde binele și răul nu-și mai află umbra, unde nici chiar divinul nu-și mai arată atotputernicia. tu ești încă prins în lacrima desuetă a ființei.
îți dau un sfat, și-l poți urma măcar ca exercițiu: încearcă vreo două pagini din Heidegger. ai să vezi că aici filosofia nu-ți mai dă o soteriologie, nu-ți mai dă cele de trebuință pentru fericire. ai să vezi cum omul este plecat fără să poată niciodată să se desprindă de el. ai să simți lacrima autentică a ființei. ai să-l simți și pe divin.

chiar dacă unele dintre ar fi putut să stea departe de tine (\"în epicentru mort ego-ul\", \"duc versuri nude pe ai cerului grei umeri\" și poate mai sunt vreo două nepotriviri). în rest, este o poveste care s-a apropiat mult de aripa care te zboară și care îți denunță ființarea în trupul omului. și mai cred că cea care te-a fericit ar putea acum să te vadă printre rânduri.

dar pufăiala ta n-a fost deloc inspirată, dragă Carmen. cred că pot rămâne să salute poezia doar vreo două versuri. iar pe acel \"tine\" care ar fi trebuit să-ți însoțească poemul cu siguranță l-ai îndepărtat puțin de dragostea ce v-ar ține aproape. prea multă fantezie complicată și așezată pe drumuri pe care doar ochii tăi le pot vedea. prea multe cuvinte ce îndepărtează artificial și ascund mai mult decât le este menirea. am încercat, printr-un efort de empatie, să fiu acel \"tine\". pe lângâ faptul că nu m-am putut deloc oglindi în vreun cuvânt de-al tău, am simțit chiar că de fapt încerci să fugi de mine (adică acel \"tine\"). cred că \"poezia de dragoste\" (puțin barbară formula) ar trebui să fie mai umană, mai aproape de ceea ce ne face dragostea să fim. să fim pur și simplu, măcar pentru o clipă împreună cu celălalt. (încearcă, măcar ca exercițiu, să fii iubita mea și eu să-ți spun: \"ești zeiță a frumuseții, care împarte stele circumpolare către poeți ce cântă în delir povești religioase\").
Și dacă tot ai amintit de Florin, pe el l-am simțit mai lipit de dorul lui, chiar dacă a \"instrumentat\" și el multe metafore.

poate i-a mai rămas niște Fericire prin buzunare. :) (și nu este deloc ironică chicoteala mea)
dincolo de niște cuvinte cam \"grele\" pentru digestia unei fericiri (\"cordonul ombilical\", \"tumefiate călcâi\", \"trupul la stânga la dreapta ego-ul\", \"Prometeu înlănțuit de un munte\" - complicații cam prea elaborate pentru simplitatea fericirii care te cântă), toată povestea existenței tale îmbrățișată în aste versuri nu mă luminează, ci doar mă întristează puțin în partea de sus a umanității mele. deși te hrănești cu pasărea zborului tău, pari mult prea încurcat în niște dorințe și avânturi divine. zii merci că exiști, și lasă \"de ce\"-ul în seama nezborului (sau al filosofilor, dacă n-or fi prea ocupați cu alte metafizici)